Medicina a fost întotdeauna o artă, poate și în sensul modern ce implică talent, curaj și creativitate, dar mult mai mult în sensul vechi, de meșteșug. Medicii au fost mereu artizani cu o calificare foarte specifică. În zilele noastre, din păcate, măiestria lor se degradează în furnizare de servicii. Atât de normalizată e această viziune asupra lucrurilor, încât cei dintre noi care lucrăm în privat avem contracte de prestări servicii, chiar și pe factură tot asta scriem. 

În sectorul public, „indicatorii de performanță” revin ciclic în discursurile politice, ca un zoster încăpățânat. Medicii sunt permanent sub presiunea de a presta servicii, spre o cât mai mare satisfacție atât a mușteriilor, cât și a companiei. Întreg sistemul de ambulatoriu e bazat pe programări cu timp limitat, în care medicul se află sub presiunea de a pune un diagnostic și a propune niște soluții la finalul câtorva zeci de minute. 

Ca și în alte meșteșuguri, mulți clienți vin deja bine documentați (nu sursele lipsesc în era inteligenței artificiale) și au solicitări foarte precise – modelul clasic, în care pe pacient îl doare ceva, și noi trebuie să înțelegem și să dăm un sens întregii povești, e de mult apus. Cel puțin în meșteșugul meu, psihiatria, mulți oameni știu deja că au anumite diagnostice (într-o ierarhie bizară, unele diagnostice sunt acceptabile și susținute de comunități solide, nu sunt boli, sunt „super-puteri” etc., în timp ce altele sunt indezirabile, chiar insultătoare) și solicită o parafă pe un certificat și un tratament ales de client. 

Să ne înțelegem, nu aș îndrăzni să îi blamez în vreun fel pe acești oameni; sunt persoane care se luptă cum știu pentru propria sănătate mintală, iar asta este mai mult decât face majoritatea dintre noi. În fond, sunt și ei victime ale aceleiași culturi a imediatului. Însă, noi, medicii, nu suntem aici să furnizăm un serviciu, ci să ajutăm. Asta înseamnă ca uneori să spunem lucruri care nu convin, care îl vor nemulțumi pe pacientul nostru, pentru că are dreptul fundamental și nevoia majoră să le audă, spre binele lui. 

Alteori, mult mai rău, trebuie să spunem lucruri neplăcute pentru că suntem limitați de sistem: „Aș vrea să vă prescriu tratamentul X, e cel mai bun, dar Casa nu îl compensează”, de exemplu. O facem cu reținere, nu știm care va fi reacția, nu doar în cabinet, ci în întreaga comunitare on- sau offline care îl însoțește pe pacient. 
Și poate cel mai greu e să nu facem, în aparență, nimic.

 Există, în medicină, o manevră încărcată de semnificație și greutate profesională, numită așteptare vigilentă. Nu ajungi ușor la o astfel de măsură, ci doar după ce ai cântărit toate opțiunile, riscurile și beneficiile. E o decizie de respect față de biologia umană și nevoia ei de a-și regăsi echilibrul dinamic fără intervenție externă. E o decizie mereu dilematică (în profesia mea, un exemplu la îndemână e doliul – situație volatilă și la risc, dar și un proces de neocolit prin care fiecare dintre noi trebuie să treacă pentru a ieși la lumină după o pierdere gravă). Nu e o decizie prin care îți abandonezi pacientul, din contră, va trebui să fii alături de el foarte îndeaproape. 

Nu toți oamenii au nevoie de tratamente, incizii, proceduri, cei mai mulți au nevoie de timp. Și uneori, foarte greu de recunoscut, ne aflăm în plină ignoranță socratică: nu știi ce se va întâmpla cu pacientul, nu pentru că ești incompetent, ci ai nevoie de o „coacere” a tabloului clinic. Dar presiunea de a furniza un serviciu și de a obține o satisfacție ne obligă să facem „ceva”: „prescriem” suplimente, dăm diagnostice criptice (remember „distonia neurovegetativă”), scriem documente, ca să putem trece mai departe, la următorul client care așteaptă la ușă. E mai ușor să bifezi o procedură decât să gestionezi o incertitudine. Dar uneori merită din plin să avem curajul așteptării, ca timpul să vindece sau să scoată la iveală adevărul.