Această perspicace scriitoare-doctor știe de multe ori să traseze cu precizie chirurgicală dureri ale medicilor pe care noi înșine nu știam cum să le punem în cuvinte. O descoperisem acum șapte ani cu un articol din „New York Times”, numit (în traducerea mea) Businessul îngrijirilor medicale depinde de exploatarea doctorilor și asistenților, cu subtitlul perfect „Sistemul medical profită de profesionalismul și devotamentul angajaților săi, determinându-i să muncească până la epuizare”. Nimeni nu a spus mai simplu și mai clar de atât ce se întâmplă zi de zi în medicină, deși societatea, oricare ar fi ea, e un animal cu memorie scurtă și tot uită lecția asta – în mod foarte convenabil. 

Articolul recent recapitulează numele dintr-o întreagă cohortă de medici care scriu, de la descrieri de caz la poezie (vă îndemn să căutați poemul Gaudeamus igitur, scris ca discurs pentru absolvenții de medicină de un cardiolog, John Stone – conține tot ceea ce trebuie să știe un medic în conștiința lui în câteva versuri, poezia e și ea o unealtă de mare acuratețe). 

Există o oarecare presiune, pe aceia dintre noi care reușim să mai scriem printre pacienți, să scriem și mai mult, să deschidem cumva frontierele dintre două lumi diferite, cea a banalului cotidian cu tot dramatismul lui secret, și cea a mizelor de viață și de moarte din medicină. E o dublă presiune: mai întâi, pare să existe mare nevoie – și deci o piață înfloritoare – de astfel de texte, și ele sunt permanent cerute de editori și reviste. Dar există și mare presiune interioară pe care unii dintre noi o resimt, de a scrie despre viețile noastre de medici. 

Întreg procesul e o alchimie a restituției. Orice medic obișnuit scrie, compune narațiuni înalt specializate. Mai întâi, culegem simptomele și semnele. Întreg examenul clinic are ceva șamanic și aproape magic, cum remarcă Abraham Verghese, un alt medic scriitor – în era tehnologiilor imagistice foarte înalte și a AI-ului, el capătă rolul prețios de conexiune cu pacientul, mai important decât cel de culegere de informații. Apoi cerem date paraclinice sofisticate și traducem acest amalgam de durere și date reci într-o poveste scrisă într-un limbaj criptic, dar coerentă pentru noi, cu un titlu – diagnosticul, și o continuare în care devenim personaje și autori, până la deznodământ, oricare ar fi el. 

Ei bine, după ce pacientul se întoarce acasă, poate vindecat, poate echilibrat, poate nu, dar oricum plasat într-un cadru inteligibil și integrat într-un sistem de îngrijiri, unii dintre noi simt nevoia să traducă înapoi povestea astfel încât să poată fi înțeleasă de toată lumea. Sau – și simt că aici se ascunde un adevăr mai adânc – să o înțelegem noi înșine, medicii, nu doar în cheie semiologic-diagnostică, ci omenește. Pentru că pe scena dramei medicale, despre care scriu de atâția ani în „Viața Medicală”, sub bandajul nosologic, tot ceea ce se întâmplă este imediat și crud de omenesc. 

Toate acestea au un rol mai mult decât terapeutic, dincolo de binele pacientului. De altfel, trecerea în literatură a lucrurilor aflate într-o relație medic-pacient nu e lipsită de dileme etice. Sau, mai bine zis, cel care caută vindecare în scris nu mai e doar pacientul, ci medicul și cititorii, lumea largă din afară. 

Totuși, unii dintre noi (sintagmă pe care o folosesc în loc de „eu”, pare mai sigură), cu toată nevoia și presiunea de a scrie, o fac prea rar sau deloc. Nu e timp, e oboseală, e proiecția nesfârșită către viitor a unei zile în care o să avem liniștea de a scrie, ce poate va veni, poate nu, dar putem spera. 

Între timp, avem rândurile acestea grăbite, periodic în „Viața Medicală, pentru care sunt foarte recunoscător.