Mi-a povestit cum s-a întâmplat, era o poveste familiară, mi s-a întâmplat și mie cu altă ocazie, și de mult mai multe ori am avut cazuri, și eu, și el, pe muchie de cuţit.

Mi-am adus aminte de prima oară când m-am întâlnit cu o tentativă gravă, ca medic „de cabinet”. Era în ajunul Crăciunului de acum vreo doisprezece ani, defenestrare, din fericire omul a supravieţuit: o adevărată minune de Crăciun.

Dar îmi aduc aminte prea bine și groaza, emoţia indescriptibilă, de lichefiere viscerală, cu care am primit atunci acel telefon din partea familiei. Așa că l-am întrebat pe colegul meu cum se simte, dacă e bine. Mi-a povestit că nu se simte foarte rău, ba chiar că a primit vestea, în acel moment, surprinzător de bine.

Avea motive și justificări: pacientul mai încercase de multe ori să se sinucidă, fusese internat nevoluntar pentru asta în câteva rânduri, era o „bombă cu ceas”. Prognosticul lui era grav și întreaga echipă terapeutică trăise cu o lungă teamă că într-o zi se va întâmpla.

Totuși, propriul său calm l-a îngrijorat: și-a luat cu grijă, la autoanalizat, fiecare emoţie, fiecare gând care i-a trecut prin cap, a reluat mintal scenele ultimelor discuţii cu acel pacient, apoi și-a imaginat ce ar fi putut face (întotdeauna, retrospectiv, ai mai fi putut face ceva în plus, sau cel puţin asta e iluzia pe care o ai), dar nu a găsit mare lucru.

Unde ar fi trebuit să se afle teamă, durere, tristeţe, revoltă în faţa absurdului inerent fiecărei morţi, era un singur lucru: oboseală. Nici măcar vreo mare oboseală, doar un mic vârf al oboselii pe care o resimţea aproape tot timpul. Ca orice medic. Mai ales în zilele noastre.

Ceva totuși i s-a întâmplat în zilele următoare tragediei: a avut niște crunte dureri de mușchi, aproape totul îl durea, ca și cum ar fi făcut un mare efort fizic, ar fi cărat saci de cărămizi o zi întreagă sau ar fi mâncat o mamă de bătaie. Totul fizic, nimic emoţional.

Colegul X are burnoutul lui, cum mulţi îl avem pe al nostru. Nu se gândește prea mult la el, cum nu ne gândim nici noi, că nu avem timp. Dar uite că propriul lui corp, fibrele lui musculare îi atrag atenţia că lucrurile rele nu trec prin el fără să îl atingă. Oasele și mușchii au propria lor înţelepciune, și e bine să ascultăm de ea.

Citiți și: Suicidul, o realitate a lumii în care trăim