De-a lungul anilor, în diverse discuţii și dezbateri, am văzut conceptul fie bagatelizat, fie asemuit forţat acordului simplu dat, sau presupus a fi dat, de pacient, respectiv transformat într-un ciudat mutant scriptic de Ministerul Sănătăţii într-o perioadă de tristă oblăduire.

Fapt este că nici astăzi nu avem, în sistemul nostru sanitar, mijloace funcţionale de-a lua, corect și complet, consimţământul persoanei la diverse acte medicale, fie că vorbim de proceduri (de la cele mai simple până la cele mai invazive), fie că vorbim de consimţământul pentru anumite tratamente, că sunt medicamentoase, chirurgicale sau de altă natură.

Practica este neunitară, medicii și unităţile sanitare funcţionează într-un spaţiu gri al diligenţei medicale, respectiv protecţiei propriului praxis. Și, în cele din urmă, „formularul completat” este doar o altă filă administrativă. Ea ar trebui să fie, probabil, cel mai important moment în relaţia dintre medic și pacient.

Transformarea medicinei dintr-o instituţie mai degrabă patriarhală, magisterică într-una de parteneriat activ între furnizori și beneficiari de servicii medicale a văzut acest domeniu înflorind, atât peste ocean, cât și în Occident. La noi, în schimb, racile și cutume au făcut ca, și în zilele noastre, să fentăm, mai degrabă, acest pas, decât să-l vedem drept treaptă obligatorie în procesul diagnostic și terapeutic.

Pentru că cere o cultură medicală pe care nici n-o avem, nici n-o introducem în curriculum, respectiv elaborarea unor documente care să fie îmbrăţișate nu doar de – să zicem – serviciile din sistemul public de sănătate, ci și de actorii din piaţa privată de servicii medicale.

E un cap de pod. De fapt și de drept, acest document ne conferă nouă, medicilor, demnitate și siguranţă în desfășurarea activităţii, dimpreună cu ghidurile, protocoalele, metodologia de lucru în uz. Crux-ul problemei este că, în balanţa lucrurilor, nu informăm pacienţii la nivelul lor de înţelegere, iar dacă facem asta, nu documentăm sistematic modul de-a fi făcut asta.

Caiete, broșuri, materiale informative sunt de multe ori reduse la liste cu semne și simptome, asta presupunând că omul știe să citească, respectiv să înţeleagă ce scrie acolo. Oamenii primesc hârtiile de completat și semnat, dar nu înţeleg exact ce fac ei acolo. Iar calitatea fișelor noastre de observaţie, respectiv monitorizarea în dinamică a pacienţilor, rămâne la un nivel profund nesatisfăcător.

Din care pricină – mie mi se întâmplă frecvent – oamenii nu-și vor înţelege diagnosticul, n-au cum să urmeze mai apoi pași clari către sănătate doar în virtutea „biletului de externare”, respectiv a „scrisorii medicale”. O Românie educată, dacă e să devină vreodată, cere, în concluzie, schimbarea elementară a modului în care gândim, creăm și implementăm luarea acestui consimţământ. Informat.

Citiți și: Agresiunea în medicină