Dacă o minte diabolică și-ar fi propus ceva mai eficient, nu ar fi reușit mai bine decât această structură inframicroscopică atât de contagioasă și de periculoasă, botezată SARS-CoV-2.

Trăim într-un secol în care de pe Terra pleacă rachete să cerceteze cosmosul, laserele de mare putere întretaie Pământul sau sparg structurile atomice împingând spre infinit limitele cunoașterii materiei, cercetarea a permis deslușirea tainelor structurilor și funcţionalităţilor intracelulare, a decodificării universului geneticii.

Știinţa și tehnologia au făcut progrese uluitoare într-un ritm de neimaginat. Medicina a devenit o știinţă atotcuprinzătoare, arsenalul
investigaţional și terapeutic s-a dezvoltat exploziv, cunoașterea a întrecut
imaginaţia, dar...

Epidemia pornită în Wuhan a cuprins întreaga planetă. Au răsărit la distanţe imense focare, a căror gravitate a întrecut demult ceea ce se petrece sau măcar se raportează în ţara de origine.

Întrebarea care stăruie în mintea tuturor este: e vorba de o mutaţie spontană a unui virus dintr-o familie bine cunoscută și studiată, mai ales în medicina veterinară (coronavirusuri), sau este un mutant realizat într-un laborator de top, care are preocupări și în domeniul armelor biologice? Desigur, este un gând periculos, care bântuie și se amplifică în minţile încinse ale adepţilor teoriilor conspiraţioniste.

Distorsionarea profilului uman în această perioadă

S-a creat o adevărată mișcare a conspiraţioniștilor, a căror preocupare este să arate cu degetul vinovaţii. Pe de altă parte, încearcă să înspăimânte populaţia naivă, speriată și ușor manipulabilă cu informaţia că vaccinul ar fi un mijloc perfid de a modifica genomul uman și de a face din marea masă a populaţiei o turmă controlabilă.

Există însă și o mare parte a populaţiei, oameni în marea lor majoritate manipulaţi politic, care pur și simplu ignoră pericolul pandemiei. Orbi și surzi la tot ceea ce este clar demonstrat, ei neagă în mod absurd adevărul evident și, ceea ce e mai grav, difuzează în masă ideea că protecţia, atât cât se poate ea realiza prin mijloace sărace și primitive, nu are niciun rost.

Pe acest fond mijesc și germenii unor conflicte între autorităţi, politic și religie, căpătând pe alocuri accente fanatice. Reperele echilibrului fiinţei umane, fie ele genetice sau educaţionale, se pierd în acest vârtej al neputinţei și se naște un om nou. Un om chinuit atât de problemele obiective ale vieţii de zi cu zi, cât și de o suferinţă psihică greu de definit.

Spitale, medici, bolnavi

De când infecţia cu SARS-CoV-2 a devenit pandemică, spitalele,
în marea lor majoritate, a trebuit să-și modifice circuitele,
să ia măsuri suplimentare de distanţare și protecţie a
pacienţilor, să-și schimbe regimul de activitate, menţinând o
permanenţă neîntreruptă în zonele „roșii”, acolo unde efortul,
încordarea, stresul sunt maxime.

Sub valul de îmbolnăviri și mai ales de cazuri severe sau critice, secţiile de terapie intensivă și chiar capacitatea în întregime a spitalelor au fost
depășite, ajungându-se la veritabile decizii dramatice: „Pe cine
încercăm să salvăm și cine e condamnat?”.

Medicii suprasolicitaţi, lucrând în condiţii greu de imaginat,
clachează fizic, psihic sau se îmbolnăvesc.

Autorităţile medicale, depășite de ritmul incontrolabil de îmbolnăviri, iau decizii contradictorii, uneori aparent ilogice. Brusc, am uitat de paleta
imensă de patologii și, printr-o miopie forte, extrem de suspectă,
nu mai vedem altceva decât COVID-19 peste tot.

Temeri firești

Mii de bolnavi suferinzi de alte boli, dependenţi de spitale,
sunt ignoraţi sau chiar îndepărtaţi cu nepermisă indiferenţă, sub
motivul că nu au testul pozitiv, ca și când acesta ar fi singura legitimaţie
pentru acces în spital.

Numărul de victime ale acestei indolenţe și eliptice atitudini, în care nu se mai regăsește ca importanţă decât o boală, a făcut probabil mai multe victime decât coronavirusul în sine.

Tensiunea în unităţile sanitare crește, apar discuţii, atmosfera
de conlucrare este viciată. Cadrele medicale se tem în mod
firesc pentru viaţa lor și a familiilor lor.

Expunerea prelungită la riscul de contaminare duce inexorabil la creșterea cotei de îmbolnăvire a cadrelor medicale și în general a celor care lucrează în mediul spitalicesc. Cu toţii au obosit, s-a depășit limita de
rezistenţă fizică și psihică.

Pacientul numit România

Cel mai dureros lucru este să constaţi că cineva pe care îl iubești foarte
mult e foarte grav bolnav. Mă refer la pacientul numit România, cu un diagnostic adaptat perioadei de pandemie:

1. Insuficienţă severă de educaţie
(civică);

2. Infecţie sistemică cu germenii corupţiei,
hoţiei și minciunii, rezistenţi
la toate antibioticele;

3. Deficit de apărare imună (incapacitatea
instituţiilor statului de a proteja și a apăra cetăţeanul);

4. Anemie severă după o sângerare cronică de 30 de ani;

5. Depresie reactivă la degringolada schizoidă a decidenţilor, cu
lipsă de speranţă;

6. Sindrom dizarmonic...

Lista poate continua cu completări în fiecare din anii care urmează
și pe care, eventual, mi-i va mai dărui Dumnezeu.
Ce tratament se poate prescrie?

Ce panaceu poate salva o ţară atât de grav afectată, distrusă mai ales prin implozia lipsei de patriotism, educaţie și moralitate? Poate numai respectarea celor zece porunci!

Psihicul, o redută care trebuie apărată cu orice preţ

Fiinţa umană, oricât de chinuită, de încercată și suprasolicitată este, are
posibilitatea să evadeze în anumite zone aparţinând de regulă artelor,
care fac parte din structura și esenţa umanităţii noastre.

Căutarea armoniei, a frumosului, a luminii, echilibrului și speranţei, imbold
intrinsec al spiritului uman, sădit parcă de divinitate, ne împinge în momentele cele mai grele să găsim un refugiu, o oază de liniște,
un adăpost împotriva stridenţelor, tensiunilor, stresului, suferinţelor de tot felul.

Cred că arta, și în special muzica, este o astfel de oază de lumină.
Muzica face parte din fiinţa noastră, din lumină. Bucuria, trăirea profundă, liniștea, armonia pe care ea le transmite reprezintă într-adevăr un panaceu.

Muzica acţionează ca o mângâiere, ca o adiere de primăvară
peste creierele încinse; ea netezește toate asperităţile, înlătură energiile negative, alină suferinţele, sădește speranţa și
reîncarcă organismul siderat.

Dragostea de om și de artă se întrepătrund

Cred că medicina reprezintă profesia cea mai aplecată spre artă și, fără a ignora impactul muzicii asupra tuturor profesiilor și a omenirii în ansamblu, consider că reversul încordării permanente resimţită în lupta pe graniţa subţire dintre viaţă și moarte în care sunt angajaţi medicii este nevoia de liniște, de echilibru, de calm, armonie, bucurie, dragoste,
lumină.

Or, muzica le aduce pe toate acestea la un loc. Muzica îl limpezește pe medic, îl așază mai bine, mai echilibrat, mai lucid și mai sigur pe el în raport cu boala care l-a cuprins pe pacient.

Cei care iubesc muzica au un profil, o structură psihică și o educaţie care îi fac în aceeași măsură apţi pentru a practica la cote înalte medicina, pentru că dragostea de om și de artă se întrepătrund.

Elixirul care alungă tensiunile

Care este originea acestei legături extrem de puternice, aproape organice, dintre medicină și muzică? Ce anume determină aplecarea
specială a medicilor, a cadrelor medicale către muncă, și artă în general?

Aţi sesizat că ar putea fi o compensaţie necesară la spectacolul
suferinţei, durerii umane, la tristeţea pe care trăind alături de bolnavii din spitale o duci, o trăiești în fiecare zi.

Muzica este un elixir, este un orizont mirific în care se topesc aceste tensiuni și este necesar să evadezi din această lume a durerii într-o lume a armoniilor.

Există și alte explicaţii, una ar fi umanismul pe care trebuie să-l ai, ca medic: dacă știi să pătrunzi în intimitatea simţirii omenești, atunci ai oarecare aprehensiune și pentru receptarea mesajului artistic
în mod special. Educaţia muzicală și dragostea pentru muzică reprezintă o tradiţie a corpului medical din România, dar și de pretutindeni.