Persoanele diagnosticate cu această boală trebuie să își menţină glicemia între valorile recomandate, pentru a evita complicaţiile, iar acest lucru nu este întotdeauna ușor.

Stiloul alunecă pe hârtie. Ideile curg una după alta. Notiţe peste notiţe, detalii despre persoanele cu care am discutat pentru articol. Dintr-odată pun totul pe pauză. Sună alarma de hipo. Măsor glicemia din deget. Pasul următor: 15 grame de carbohidraţi rapizi. Iute se mișcă și mâinile mele în timp ce torn în pahar 150 de mililitri de suc cu zahăr. Trec 15 minute. Glicemia începe să crească. Pericolul a fost evitat. Printr-un scenariu asemănător trec și interlocutoarele mele în viaţa de zi cu zi. Viaţa cu diabet și cu hipo. Episodul... Cine mai știe numărul? „Prietenul” meu invizibil de pe scaunul din dreapta s-a calmat. Acum pot să repornesc motorul. Încep să scriu.

„Diabetul e ca un balon pe care trebuie să îl ţii mereu în echilibru în timp ce îţi gestionezi viaţa de zi cu zi”, scria anul trecut Ines Nerina Râmbu, influencer și vlogger care documentează viaţa trăită sub semnul diabetului zaharat de tip 1 (DZ1). Cuvintele ei mi s-au întipărit în minte, la fel ca imaginile cu ea încercând să ţină un balon albastru în echilibru, în timp ce se machia ori lucra în faţa laptopului. Menţinerea acestui echilibru nu e ușoară, iar pacienţii cu DZ1 înţeleg cel mai bine acest lucru. Tot Ines Nerina spunea că efortul pe care persoanele cu diabet îl fac zi de zi este invizibil altora și le amintea internauţilor și fanilor ei că „e timpul să vorbim despre prietenul nostru invizibil, dar atât de prezent!”.

Au răspuns acestei provocări și cele trei doamne cărora le-am ridicat mingea la fileu pentru articolul de faţă. Un medic diabetolog, o asistentă medicală generalistă și un psiholog care îmbracă „haina” de vicepreședinte al Federaţiei Asociaţiilor Diabeticilor din România (FADR). 

Cristina Petruț, vicepreședinte FADR: „Militez pentru o viață mai bună pentru persoanele cu diabet” 

Am adunat poveștile și experienţele lor în tolba mea de jurnalist și pacient cu DZ1 pentru a le oferi persoanelor recent diagnosticate nu doar încurajări (da, se poate trăi cu diabet!), ci și o fărâmă de speranţă... Cam cât trei pliculeţe de zahăr a câte 5 grame fiecare.

Prevalenţa diabetului zaharat în România este de 11,6%, iar 28,1% din populaţie are toleranţă scăzută la glucoză, adică prediabet. (Sursa: Forumul Român de Diabet)

Monitorizare ca la „Big Brother”

Care este legătura între faimosul „Big Brother” și diabet? Ne explică Ala Tatiana Memiș, asistent medical generalist și mamă a doi copii. Ea a absolvit Școala Postliceală Sanitară în 2019, devenind asistent medical generalist. Recunoaște că nu și-a dorit să devină asistent medical, iar tot ce ţine de sfera medicală îi era total necunoscut... Până într-o zi.

La scurt timp după ce a absolvit masterul a survenit cetoacidoza, respectiv internarea în spital cu tabloul tipic: poliurie, polidipsie, hiperglicemie, scădere ponderală etc. Diagnosticul: diabet zaharat tip 1. „Diabet? Ce Dumnezeu este asta? Nu eram fan «dulce»!”, povestește ea. Primirea diag­nosticului a venit ca un șoc, boala presupunând măsurarea glicemiei înainte și după mese, însă și pe nemâncate: „Nimănui nu-i este ușor atunci când este diagnosticat cu «atâta dulce», care trebuie monitorizat mai ceva ca la «Big Brother», pe parcursul întregii vieţi”.

În momentul de faţă, tânăra își crește cei doi copilași, despre care spune că o „aleargă”, însă activitatea fizică o ajută să își ţină valorile glicemiei sub control.

Până să devină mamă, Ala a învăţat că diabetul îi este prieten la job. Însă un rol important îl are și tehnologia, întrucât există numeroase dispozitive care îi ajută pe pacienţi. „Munca de asistent medical din cabinetul de stomatologie presupune a fi permanent în picioare, a deservi medicul, a ajuta pacientul, a asigura instrumentarul necesar. Îmi place că lucrez doar în timpul zilei și deloc noaptea. Diabetul îmi este «prieten» la locul de muncă. Mă face să fiu mai conștientă de mine însămi.”

Colacul de salvare

Pompa de insulină și senzorul îi sunt „colacul de salvare” care o aduce la mal din când în când: „Nu mereu și la malul corect. A avea diabet, a fi mamă, a avea un job este ca și cum ai înota zilnic 24 de ore din 24. Mai înghiţi o gură de apă, mai ieși la mal, cel corect. Iar înoţi, ieși la mal, cel incorect. Iar te arunci, mai înoţi în derivă și... fără oprire”. Nu poţi zice „gata, trei zile nu îmi mai iau glicemia și nici insulină nu mai fac!”. Important este să nu renunţi la a înota, subliniază asistenta medicală.

Înainte ca cei doi copilași să apară în viaţa ei, „înotul” era mai lejer. Tocmai de aceea, Ala Tatiana Memiș este recunoscătoare că deţine o pompă de insulină și un senzor pentru monitorizarea continuă a glicemiei, obţinute prin Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Băieţelul meu de nici 2 ani este un miniasistent, căci știe să introducă bandeleta, să mă înţepe pentru glicemie. Pentru el, vizitele la medic au devenit sursă de distracţie. (Ala Tatiana Memiș)

Prima pompă de insulină montată în România

Pentru Cristina Petruţ, psiholog și vicepreședintele FADR, „prietenia” cu diabetul zaharat tip 1 a început când avea 11 ani și jumătate. A însoţit-o în anii de studiu, la liceu și facultate, provocându-i anxietate la începuturile practicii sale în cabinet. „Mă temeam că vor fi zile în care nu voi reuși să mă concentrez sau că voi face o hipoglicemie în timpul ședinţelor de terapie. Sau că voi avea glicemia prea mare și voi fi agitată. Probabil că dragul pentru această profesie m-a determinat să încerc să previn astfel de evenimente atunci când sunt adâncită în grijile și nevoile celorlalţi”, mărturisește psihologul.

După aflarea diagnosticului, Cristina s-a bucurat de foarte mult sprijin din partea comunităţii medicale clujene. După șase luni de la diagnosticare a avut privilegiul de a beneficia de prima pompă de insulină montată în România. A fost nevoie de mulţi ani ca să își accepte diabetul în toată complexitatea lui. Obișnuia să se teamă că o va împiedica să înveţe, să se expună la zile cu multe ore de lucru și interacţiuni cu mulţi oameni. Ba chiar obișnuia să pună managementul diabetului în plan secund. În timp, a adunat multe lecţii preţioase: „Am învăţat să îmi port chiar și la cabinet, cu multă deschidere, pompa de insulină, senzorul [de glicemie], să le fac cunoștinţă persoanelor cu care lucrez cu dispozitivele mele, să îmi cer scuze dacă îmi sună o alarmă de senzor și să prioritizez în clipa aceea nevoia diabetului meu”.

Elementul-cheie al supravieţuirii

Vicepreședintele FADR a învăţat de mult timp că insulina este elementul-cheie al supravieţuirii și bunăstării sale: „Mi-o administrez de 20 de ani printr-o pompă de insulină și este cea mai importantă constantă a vieţii mele. Dispozitivul nu a interferat niciodată cu activitatea mea. Din contră, m-a ajutat să îmi stăpânesc glicemiile”.

Este adevărat că pompa a sunat ori a dat alarme uneori în timpul psihoterapiei sau că a trebuit să își dozeze insulina în timpul jobului: „Este un comportament atât de automat, încât pot face asta fără să dedic prea mult timp, fără să îmi pierd concentrarea de la nevoile persoanei din faţa mea”.

În zilele în care glicemiile sunt mai mari, tânăra scoate pompa din buzunar și o așază la vedere, pentru a avea mai ușor acces la dispozitiv și pentru a nu întrerupe procesul de terapie cu pacientul din faţa sa.

Diabetul este un munte pe care încercăm zi de zi să îl cucerim. Uneori avansăm, alteori stagnăm sau facem pași înapoi. Vreau să subliniez că este în regulă ca acesta să fie parcursul nostru. (Cristina Petruţ)

Un proces de psihoclarificare este de ajutor

Atunci când aflăm diagnosticul de boală cronică, primul pas este să învăţăm din discuţiile cu medicii ce presupune acea boală, care este tratamentul și ce schimbări poate aduce, spune Elena Șerban, psihoterapeut în cadrul Enayati Medical City: „Fiecare individ este unic, astfel reacţia și adaptarea se fac în funcţie de stilul vieţii sale, de personalitate. Parcurgerea unui proces de psihoclarificare este de ajutor încă de la aflarea diagnosticului. Procesul de reorganizare cognitivă pentru fiecare sarcină a vieţii are un rol important și poate ajuta la o mișcare pe plus, către un echilibru emoţional și o integrare a diagnosticului”. 

Doctorul cu DZ1, model pentru cei din comunitate

Mihaela Dalea, medic specialist Diabet zaharat, nutriţie și boli metabolice din Reșiţa, mi-a spus cum se împacă diabetul zaharat de tip 1 cu activitatea de la cabinet și cum arată o zi obișnuită la locul de muncă: „Îl împac destul de bine, pentru că experienţa își spune cuvântul și mai ales pentru că am avut profesori foarte buni, medici care m-au disciplinat și m-au învăţat cum să trăiesc cu boala mea”. Este însă și dificil, deoarece numărul pacienţilor este foarte mare și, de multe ori, uită de ea pentru ei.

Încă din copilărie simţea o chemare pentru a deveni medic. Acest lucru s-a potrivit ca o mănușă cu îndemnul profesorului Viorel Șerban, la sfatul căruia a hotărât că va urma specialitatea Diabet, nutriţie și boli metabolice. Și-a dorit să ajungă medic la centrul de diabet de la Buziaș, unde a și început ca pacient: „Mi-am îndeplinit visul. A fost foarte emoţionant pentru mine, pentru că în locul în care eu am fost ajutată, am început să ajut și eu!”.

Experienţa gărzilor de la Centrul „Cristian Șerban” din Buziaș i-a plăcut foarte mult, pentru că a putut să îi ajute pe micii pacienţi și pe părinţii lor și să le spună că și ea a trecut cu mama ei prin această experienţă. O amintire dragă despre timpul petrecut la Buziaș este legată de mămica unui băieţel de 11 ani. „A venit la mine plângând și m-a rugat să o las să îmi facă o poză. Am spus: «Dar de ce vreţi să-mi faceţi o poză?». Mi-a zis: «Pentru că de câte ori mi-e greu, să mă uit la poză și să spun că totul va fi bine!». Băiatul ei este [acum] student la Facultatea de Medicină și vrea să se facă diabetolog. Pentru mine a fost un lucru fantastic!”, mărturisește dr. Mihaela Dalea, care acum are propriul cabinet în Reșiţa.

Pacienţii sunt înţelegători

Medicul diabetolog folosește o pompă de insulină, iar acest dispozitiv o ajută foarte mult. Gândindu-se la compoziţia insulinelor din urmă cu 25 de ani, când a fost diagnosticată, a subliniat: „Având în vedere că acum avem insuline rapide și ultrarapide, [pompa] mă ajută enorm să pot face faţă jobului, și nu numai. Pacienţii mă înţeleg atunci când este ora mesei, iar eu trebuie să îmi fac insulina și să mănânc. Cu cât insulina intră în acţiune mai rapid, cu atât poţi să mănânci mai repede”.

Fiind un model mai nou, pompa o ajută cu microbolusuri. Acestea sunt, de fapt, niște cantităţi mici de insulină, trimise automat de pompă la detectarea creșterilor glicemice. Deoarece se implică și emoţional, dr. Mihalea Dalea se stresează mult pentru pacienţi, iar acest lucru, uneori, i-a afectat sănătatea. A ajuns chiar la 7% hemoglobina glicozilată din cauza stresului, iar acest aspect a contribuit la montarea pompei de insulină și a senzorului de glicemie: „Mă ajută să îmi menţin glicemii mai bune, chiar dacă pun suflet în toate cazurile, și uneori mă confrunt cu situaţii când văd oameni care nu au așa mare grijă de ei și nu au analizele bune. Mulţumită acestei pompe și a disciplinei, glicemia mea este în target și atunci când mă enervez” (râde).

Pacienţii cu DZ1 aflaţi la început de drum ar trebui să se uite în jur și să vadă că nu sunt singuri. Mereu va fi cineva lângă ei. (...) Să caute în comunitatea lor de pacienţi cu diabet! Sunt foarte mulţi «dulcinei» cu povești de viaţă frumoase și cu povești de succes. (Dr. Mihaela Dalea)