Mai mult de o treime dintre foștii mei colegi de la Medicină profesează peste hotare. Unii au apucat să lucreze chiar și câte 10-12 ani înainte de a părăsi România, alții au plecat aproape imediat după terminarea facultății. Erau salarii mici, posturi puține, situație politică fluctuantă. I-am rugat pe câțiva dintre ei să povestească despre cum funcționează sistemele în care profesează, despre cât de utile le-au fost studiile din România, despre programul de lucru, cum se comportă pacienții, inclusiv despre cât câștigă. Citiți în continuare interpretarea „endoscopiei jurnalistice” pe care am „administrat-o” de la distanță Eliei Huidovici, medic de familie în Canada, lui Alexandru Ganea, nefrolog în Franța, lui Traian Negrea, generalist în Suedia, și Danielei Iancu, genetician clinician în Marea Britanie. 

Alexandru Ganea, Franța: „Pacientul este personajul principal, nu medicul!”

Alexandru Ganea, nefrolog la un spital universitar din Orleans, Franța, recunoaște că, de 31 de ani încoace, de când vorbește limba lui Pasteur, nu prea mai știe în amănunt ce s-a întâmplat cu medicina românească, nici dacă și cum a evoluat. Are rezervele sale de neîncredere, pentru că, în urmă cu nouă ani, s-a văzut în situația de a-și aduce mama în Franța pentru o operație, „ca să nu fie masacrată la București”. În plus, unele discuții din grupul de Whatsapp cu foștii colegi de facultate îl îngrozesc când își dă seama că nici ca medic în București nu reușești să prinzi o programare pentru un RMN sau o tomografie. 

A plecat din țară mai degrabă îndemnat de către mama sa, biochimistă de rang mondial, care-și dorea ca fiul să cunoască lumea științifică occidentală. În teorie, a plecat pentru patru ani, dar s-au făcut 31. Și totuși nu se consideră emigrant... 

În Franța, și ultimul sărman este tratat ca un rege

Ca primă diferență majoră între sistemul medical românesc și cel din Franța, dr. Ganea spune că „şi ultimul sărman e tratat precum un rege şi invers” și ne relatează o experiența pe care a avut-o cu un cuplu de celebrități, pe când era rezident la un spital parizian: „Am avut pacient un renumit actor italian, adorat de generații întregi; bref, un star. Cu toate că eram cu toții în al nouălea cer în jurul lui - Dumnezeule, ce om! – dacă îi desfășuram un covor roșu la picioare, nu ar fi fost nici mai lung, nici mai lat, nici mai roșu, nici mai moale decât cel pe care îl vom fi așternut oricărui alt pacient. În plus, n-am avut niciun fel de menajament să-i închid, curtenitor, ușa-n nas nevestei lui, o actriță la fel de cunoscută, care insista să-l vadă la ore nepotrivite: orele de vizită sunt aceleași pentru toată lumea, Madame!” 

O altă deosebire din sistemul francez de sănătate este cvasigratuitatea îngrijirilor și tot ce-ți trebuie e doar să fii un medic bun. „În rest, orice prescrii se realizează. Repede. De la o bagatelă de ionogramă la analiza exomului, trecând prin nu știu ce imunohistochimii, ori de la un paracetamol la ultimul medicament – pe cât de savant, pe atât de scump –, totul se face. Costă ravulizumabul o jumătate de milion pe an pentru fiecare pacient? Nu contează! Când e indicat, se prescrie! Şi se administrează gratis. Nu pacientul e cel care trebuie să-şi facă rost pe bani grei de tratamente; cum sănătatea e mai presus de orice, sistemul i le asigură”, exemplifică Alexandru Ganea.

Ar mai fi și relația medic-pacient, în care „pacientul este personajul principal; nu medicul. Relația paternalistă, aproape inchizitorială dintre medic și pacient pe care o cunoșteam (cu rare excepții) de la București nu există aici”, spune dr. Ganea.

Medicii francezi au program de zece ore

Programul de lucru al medicului este însă destul de încărcat „De la trecerea la ora de iarnă până la revenirea la ora de vară vedem destul de puțin lumina zilei: medicul sistemului public lucrează de la 8:30 până la 18:30, bașca orele suplimentare, dar ne-am obișnuit; avem, totuși, suficiente zile de concediu într-un an”. În legătură cu dotările, fără să ne referim la spitalele pariziene, „rar există oraș de provincie fără RMN, PET-scanner, coronarografie, robot chirurgical sau mai știu eu ce hatâr medical modern ori cosmopolit”, explică Alexandru Ganea. Iar salariile, chiar la stat, sunt onorabile. În privat, mulți își stabilesc onorariile pe care le vor, pot câștiga considerabil mai mult.

Recunoaște că bagajul de cunoștinte căpătat în școala românească de medicină i-a permis să pornească în Franța de pe o poziție cel puțin egală cu internii (rezidenții) fracezi. Dar nimic nu l-ar convinge să revină să profeseze în România: „În primul rând, din România am plecat după studenție; integralitatea carierei de medic de până acum a avut loc în Franța și sunt obișnuit cu un sistem pe care-l apreciez mult, chiar dacă, recunosc, are și el hibele lui. În al doilea rând, trăiesc într-un stat în care pacientul este, deocamdată, cel în jurul căruia gravitează sistemul de sănătate, și nu sărăcia, birocrația, indiferența, amatorismul, corupția, cinismul ori banii care «s-au terminat»”.

Nu pacientul e cel care trebuie să-și facă rost pe bani grei de tratamente; cum sănătatea e mai presus de orice, sistemul i le asigură. (dr. Alexandru Ganea) 

Dr. Traian Negrea, Suedia: „Nu am nicio problemă să lucrez în capitala Suediei fără nicio pilă sau relație”

Traian Negrea s-a mutat în Suedia în 2015. Era generalist și și-a dat seama că, în România, nu ar fi avut posibilitatea de a profesa în condiții moderne și nici să fie plătit la standarde europene. Din punctul lui de vedere, „doar cei favorizați de corupție și de nepotismul din sistemul universitar au șanse să ajungă în poziții de invidiat”. Zece ani mai târziu, consideră că România nu are un sistem de sănătate „articulat”, care să fie construit pe necesitățile țării și ale populației. 

De 30 de ani, România cârpește punctual diverse aspecte

„Ne lipsește digitalizarea sistemului, care se poate realiza doar în condițiile digitalizării generale”, așa cum ne lipsește și descentralizarea, care nu se poate realiza fără o reformă administrativ-teritorială. De exemplu, în Suedia, „administrația locală este direct responsabilă de oferta serviciilor de sănătate pentru populația din regiunea respectivă. Banii vin în mod majoritar de la nivel local, prin taxe și impozite. Banii de la nivel central vin doar pentru programe de sănătate naționale sau investiții foarte mari, gen spital regional”, explică dr. Negrea. Pe când în România, „din 1990 și până în prezent, Ministerul Sănătății nu a făcut altceva decât să cârpească punctual diverse aspecte din sistem”, fără să existe un plan detaliat de reformare a sistemului de sănătate, este de părere Traian Negrea. 

Singurul capitol la care România stă mai bine este numărul mare de specialiști, în orice specialitate, comparat cu Suedia. „Acest deficit cronic de specialiști este singurul punct negativ în sistemul suedez”, mai spune dr. Negrea și adaugă că acest capitol „mai bun” al României este total anulat de celelalte deficiențe. „În specialitatea mea, am un salariu de cel puțin trei ori mai mare decât al unui coleg din România, nu am nicio problemă să lucrez în capitala Suediei fără nicio pilă sau relație, iar dotările sunt la un nivel la care colegii generaliști din România nici nu pot visa. E adevărat că, datorită digitalizării, munca unui medic în Suedia se desfășoară într-un tempo ridicat, dar există și multe compensații: durata concediilor anuale este mai mare decât în România, concediile medicale sunt mai bine plătite, există posibilitatea de a sta acasă cu copilul bolnav mai multe zile ș.a. „Dacă într-o zi nu nu te simți bine, ai o durere sau există ceva care să te împiedice să muncești efectiv în ziua respectivă, tot ceea ce ai de făcut este să suni și să anunți că nu vii”, spune Traian Negrea. Abia după șapte zile de învoire ai nevoie de concediu scris de la medicul de familie.

Suedezii sunt modești, nu au „somități” medicale

Dr. Negrea nu consideră că absolvirea Medicinei în România a fost vreun avantaj: „Doar noi, în România, credem că suntem grozavi și formidabili. Nimeni altcineva nu consideră așa ceva. Cum ieși din România, nu a auzit nimeni de niciuna dintre «somitățile» noastre medicale. Suedezii sunt modești prin natura lor; încă nu am citit într-o revistă medicală, nici nu am auzit vreun speech al vreunui medic în care un profesor, medic de valoare etc., să fie numit «somitate».” Spune că nu s-ar întoarce să profeseze în țară pentru că „ar trebui să fiu cel puțin naiv să cred că România va ajunge să aibă măcar pe jumătate calitatea din sistemul de sănătate suedez în următorii doi ani. „Am așteptat 35 de ani înainte să plec, pentru a face ceva pentru ai mei. Pentru că DA, îmi doream să fac pentru tanti Ileana și nenea Gheorghe. Din păcate, țara mea «a avut grijă» ca cei ca mine să nu aibă nicio șansă.”

Conchide că România ar avea de învățat de la Suedia, în general, absolut totul, și nu doar în privința sistemului medical: „Suedia a înțeles de mult un lucru: un cetățean mulțumit la locul de muncă este un cetățean împlinit – va munci cu drag și energie, ceea ce va duce la un câștig de tipul win-win; câștigă și cetățeanul, câștigă și societatea”.

Munca unui medic în Suedia se desfășoară într-un tempo ridicat, dar există și multe compensații: durata concediilor este mai mare, ai posibilitatea de a sta acasă cu copilul bolnav. (Dr. Traian Negrea) 

Dr. Daniela Iancu, Marea Britanie: „Anual, trebuie să trecem prin procesul de evaluare” 

La momentul la care Daniela Iancu a părăsit România, după 19 ani de lucrat aici ca rezident și ca medic specialist genetician, Genetica Medicală era o specialitate mică, văzută de mulți drept ceva scump, limitat la laborator și care nu e neapărat necesar. Ce-i drept, ea avusese șansa să lucreze în prima linie a Proiectului 100,000 Genomes, ceea ce a ajutat-o să vadă oportunitățile unui post în sistemul public legat de permanenta interacțiune cu partea de cercetare. Însă nu pentru toți tinerii geneticieni era așa. „Mulți dintre colegii mei mai mici nu au avut loc de muncă la sfârșitul rezidențiatului și au fost nevoiți să se reprofileze”, spune dr. Iancu. Ea a plecat inițial în Franța, cu o bursă postdoctorală, dar și-a dorit foarte mult să continue activitatea de cercetare, așa că a decis să-și continue cariera în Regatul Unit al Marii Britanii. Este acolo de 12 ani, timp în care a avut ocazia să cunoască sistemul medical englez foarte bine. 

În Marea Britanie, fiecare secție are afișate statisticile referitoare la infecțiile nosocomiale

Deosebirile față de sistemul de la noi sunt numeroase, de la programul de lucru, modul de colaborare cu colegii de alte specialități sau evaluarea activității. De exemplu, dacă la noi programul zilnic de activitate în spital este cam de cinci ore plus gărzi, în Marea Britanie se lucrează în schimburi sau, în cazul specialității ei, program de opt ore. Cei care vor mai multă flexibilitate, pot opta pentru un program part-time. „Se lucrează numai pe bază de programare și clinicile sunt distribuite astfel încât să acopere întreaga regiune și să beneficiem de spațiul clinic disponibil”, explică dr. Iancu și detaliază: „Se acordă o mare atenție prevenirii infecțiilor și fiecare secție are afișate ultimele statistici referitoare la infecțiile nosocomiale. Comisia de evaluare a calității inspectează spitalele periodic și punctează inclusiv comportamentul diferitelor categorii de personal, curățenia, documentele medicale”.

Un alt lucru inexistent la noi, dar căruia englezii îi acordă o mare importanță, este evaluarea personalului. „Anual trebuie să completăm ceea ce se numește appraisal (autoevaluare), care se discută cu un coleg cu pregătire specială în evaluarea acestei activități. O dată la cinci ani se face revalidarea, care include feedback de la colegi și pacienți, împreună cu appraisalul pentru cei cinci ani încheiați. Nu cred că am avut ceva similar în țară”, spune Daniela Iancu. În plus, declarația de interese este luată foarte în serios și trebuie făcută și aceasta anual.

Echipele multidisciplinare se întrunesc lunar

O altă parte care i se pare interesantă Danielei Iancu este legată de colaborarea între medici, atât de aceeași specialitate, cât și din specialități diferite: „Avem așa-zise MDT (multidisciplinary team) meetings în fiecare lună sau la nevoie, în cazul pacienților din terapie intensivă. În fiecare săptămână avem ședințe de departament pentru a discuta cazurile mai complexe sau urgențele din săptămâna respectivă.

În privința relației cu pacienții, activitatea este centrată pe pacient, iar abordarea este de tip colaborare la luarea deciziilor. Astfel, „fiecare tratament sau intervenție trebuie explicate în cuvinte simple, inclusiv diferitele opțiuni de investigație și tratament”, deci comunicarea joacă un rol foarte important și se fac frecvent cursuri de comunicare pentru medici. „Aici am avut destul de mult de învățat de la colegii mei, pentru că nu am avut cursuri similare la București”, mărturisește dr. Iancu.

Referitor la comunicare, am avut destul de mult de învățat de la colegii mei, pentru că nu am avut cursuri similare la București. 
(Dr. Daniela Iancu) 

Dr. Elia Huidovici, Canada: „Nu am avut pregătirea care să mă ajute în rotațiile de chirurgie și obstetrică” 

La începutul anilor 2000, Elia Huidovici era medic specialist Boli Infecțioase, dar „corupția, birocrația și hoția” din România au determinat-o să emigreze în Canada. A reușit să facă acest lucru în 2005, când, după multe examene, a început rezidențiatul canadian în medicină de familie. Canada are doar sistem de sănătate public și abia acum se încearcă în Quebec privatizarea unor servicii, situație în care medicii trebuie să aleagă între a profesa la stat sau la privat. 

„Sistemul se bazează în principal pe medicina generală/de familie și sunt mult mai puțini specialiști decât în România”, spune dr. Huidovici. Baza activității stă mai ales în prevenție și depistarea precoce a afecțiunilor prin controale periodice. În plus, urmărește bolnavii cronici și numai „cazurile necontrolate sau dificile revin specialiștilor. Medicul de familie poate avea competențe suplimentare în obstetrică, geriatrie, îngrijiri paliative, anestezie, urgențe. De asemenea, își poate îngriji pacienții internați în spital”, mai adaugă Elia Huidovici.

În Canada, concediile și zilele libere sunt mult mai puține

Dacă este să găsească totuși un avantaj sistemului din România, dr. Huidovici crede că acesta este existența sistemului privat, „care reduce timpii de așteptare pentru investigații, consulturi de specialitate, tratament”. Dar crede că ar fi etic ca personalul din sistemul privat să nu mai lucreze și în cel public.

În privința condițiilor de muncă și salarizare, Elia Huidovici spune că medicii canadieni lucrează în cabinete foarte bine dotate ca suprafață, mobilier și aparatură și sunt bine plătiți, „mai puțin decât în SUA, dar mai mult decât în UE”. Subliniază însă că se muncește mai mult și mai intens, concediile și celelalte zile libere sunt mult mai puține, iar taxele sunt proporționale cu venitul: „Din cât încasează un medic, o treime se duce la taxe, o treime sunt cheltuielile cu cabinetul și o treime este venitul personal”, explică dr. Huidovici.

Relația medic-pacient nu prea i se pare diferită față de ce este în România, pentru că „așteptările din partea pacienților sunt mari, încrederea s-a diminuat, respectul nu mai este ce a fost, iar Dr. Google este la putere, cu bune și cu rele”.

Cele trei probleme majore din România

Elia mai spune că a plecat din România cu o bază solidă în medicina internă, ceea ce a fost un mare avantaj în activitatea clinică din Canada. „Din păcate, nu am avut pregătirea care să mă ajute în rotațiile de chirurgie și obstetrică, deoarece în facultate nu s-a insistat pe aptitudinile de mică chirurgie sau obstetrică, necesare oricărui generalist”, adaugă ea.

Nu ar reveni să profeseze în România decât dacă ar dispărea cele trei probleme majore care au determinat-o să plece: corupția, birocrația și hoția.

Crede că România ar putea învăța de la canadieni să utilizeze medicii de familie ca bază a sistemului, și nu ca un punct de triaj către alte specialități. Este nevoie de „remunerare corespunzătoare și digitalizare fiabilă, astfel încât cabinetele, spitalele și casele de asigurări să fie interconectate, iar pacienții să nu mai umble cu trimiteri, epicrize și filme radiologice între cabinete”, conchide Elia Huidovici.   

În facultate nu s-a insistat pe aptitudinile de mică chirurgie sau obstetrică, necesare oricărui generalist. (Dr. Elia Huidovici)