Newsflash
Dosar

Profesorul Cantacuzino – o carieră de excepţie

de Prof. dr. Viorel ORDEANU - apr. 9 2021
Profesorul Cantacuzino – o carieră de excepţie

La centenarul celei mai prestigioase instituţii medicale din România – Institutul Cantacuzino –, astăzi militarizată și modernizată, ne amintim cu respect și recunoștinţă de marii înaintași care au fondat și au dezvoltat acest for medical unic de cercetare, învăţământ și producţie în beneficiul naţiunii române.

General de brigadă (r.) medic prof. dr. Ioan I. Cantacuzino, fondatorul Institutului care îi poartă numele, actualul Institut Naţional de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino” din Capitală,  s-a născut la București în 1863. Nu a mers la școală, a învăţat acasă și vorbea curent română, franceză, germană și știa latină și greacă. A dobândit o cultură generală solidă și toate cunoștinţele unui elev eminent, așa că la 16 ani este admis la Liceul „Louis-le-Grand” din Paris, direct în anul al treilea (înregistrat ca elevul Jean Cantacuzène).

Profesor_Ion_Cantacuzino_-_05

        Este premiant, la 19 ani ia bacalaureatul și urmează Facultatea de Litere și Filozofie din Paris, pe care o absolvă în 1885. Conform legislaţiei timpului, revine în ţară pentru satisfacerea obligaţiilor militare. După îndeplinirea acestora, se întoarce în Franţa și, în paralel, urmează cursurile Facultăţii de Știinţe Naturale la Universitatea Sorbona și la Facultatea de Medicină din Paris. La 12 iulie 1894 obţine titlul de Doctor în medicină.

        Se întoarce în România și în perioada 1894-1896 este profesor suplinitor (conferenţiar) de morfologie animală la Facultatea de Știinţe din Iași, lucrează ca medic și susţine conferinţe de geologie. În 19 iulie 1895 i se acordă gradul de medic de batalion (echivalent azi cu gradul de locotenent-medic) și la 1 august 1895 este repartizat ca medic de rezervă la Corpul 4 Armată.

Coordonatorul campaniei anti-malarie

        În anul 1896 se căsătorește și pleacă din nou la Paris, unde lucrează până în 1901 la Institutul Pasteur, ca intern la laboratorul profesorului Ilya Metchnikoff (Mecinikov, părintele imunologiei). În 1901, Facultatea de Medicină din București înfiinţează Catedra de medicină experimentală și, la recomandarea lui Metchnikoff, doctorul Cantacuzino ocupă postul de profesor de Medicină experimentală. Organizează „Laboratorul de medicină experimentală” la „Institutul de anatomie patologică și bacteriologie” creat în 1887 de Victor Babeș, în actuala clădire construită în 1898. Continuă cercetările pentru combaterea bolilor timpului său: holera, malaria, tuberculoza, scarlatina, tifosul exantematic ș.a. În perioada 1904-1911 organizează o campanie de combatere a malariei în rândul populaţiei civile și armatei [Spătaru, 2019].

        În 1904, Direcţia generală a Serviciului sanitar din cadrul Ministerului de Interne (predecesorul Ministerului Sănătăţii) îi solicită să prepare ser antistreptococic, iar în 1905, ser antidizenteric. Din 1908, Serviciul sanitar al armatei trimite la Laboratorul de medicină experimentală tineri medici militari pentru pregătire epidemiologică. În perioada 1908-1910, profesorul Cantacuzino a fost directorul Serviciului sanitar civil al ţării și a înfiinţat laboratoare regionale de bacteriologie și igienă (Craiova, Galaţi, Constanţa, Iași, Sulina), sanatorii pentru tuberculoși (Bisericani, Bârnova, Nifon, Cărbunești, Filaret). A redactat Legea sanitară din 1910, care conţinea dispoziţii moderne privind organizarea și practica ocrotirii sănătăţii în ţara noastră [Ilea, 1963], rămase valabile până nu demult.

Combatant al febrei tifoide și holerei asiatice

        În 1910, Direcţia Serviciului sanitar al armatei i-a solicitat să prepare un vaccin contra febrei tifoide și a aplicat vaccinarea și revaccinarea antitifică la toţi recruţii, iar această boală a dispărut la militari. În 1911 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

        În perioada celui de-Al Doilea Război Balcanic, în 1913, a coordonat activitatea de combatere a epidemiilor de febră tifoidă și holeră asiatică la militarii români în timpul campaniei din Bulgaria. În 1913 a produs mari cantităţi de vaccin antiholeric, pe care l-a aplicat în masă la militarii aflaţi în campanie în Bulgaria, în mediu epidemic. În doar trei săptămâni a preparat 900.000 de doze de vaccin antiholeric, pe care l-a administrat la militari și la civili, în plină epidemie – Marea experienţă românească, prin care a redus mortalitatea în rândul Armatei române la numai 1.611 decese [Sanda, 1996].

        Pentru că în laboratorul Catedrei de medicină experimentală nu mai avea suficientă sticlărie de laborator (clondire de 10 litri și pahare Erlenmeyer de 1 litru) pentru prepararea de vaccin antiholeric și nu era timp să cumpere altele, a folosit și marele samovar pentru ceai pe care îl primise cadou, la plecarea din Paris, de la profesorul său Ilya Metchnikoff. Samovarul se păstrează în micul muzeu de la actualul Institut Cantacuzino, ca un îndemn pentru noile generaţii: „Dacă vrei, poţi!”. Ca recunoaștere a meritelor, a fost avansat, la 25 iulie 1913, la gradul de medic căpitan în rezervă și a fost repartizat ca ofiţer sanitar de rezervă la Corpul 2 Armată.

Infirmerie de unitate pe frontul balcanic

Salvatorul armatei române

        Al Doilea Război Balcanic, deși a început foarte bine pentru Armata română, a dus la înfrângere din cauza incompetenţei conducerii militare și politice și a cumplitei epidemii de holeră. Cel care a salvat armata română de la dezastru a fost profesorul Cantacuzino, care împreună cu echipa lui medicală a aplicat măsuri antiepidemice, a vaccinat trupa și populaţia din zona de risc, a organizat măsurile igienico-sanitare necesare.

        Din 1914, Laboratorul de medicină experimentală prepara ser antidifteric, care în 1916 depășea 15.000 de doze. În 1915 intervine în epidemia de tifos exantematic de pe frontul din Serbia. Este meritoriu faptul că la intrarea României în Primul Război Mondial, laboratorul avea personal, instalaţii și materiale performante, cu care a preparat seruri și vaccinuri pentru populaţia civilă și pentru armată, iar o parte din personal a fost încadrat la spitale de boli contagioase și la laboratoare de campanie [Mesrobeanu, 1965].

Semnatar al Tratatului de la Trianon

        La declanșarea mobilizării Armatei române, la 15 august 1916, profesorul Cantacuzino a fost încadrat ca medic-șef igienist în Serviciul Sanitar al Marelui Cartier General. A elaborat „Instrucţiunile pentru tratamentul preventiv și curativ al tetanosului”, pentru contracararea complicaţiilor apărute la răniţi. La 1 noiembrie 1916 este avansat medic locotenent-colonel în rezervă, iar în 1917 este numit director general al Sănătăţii Publice militare și civile.

        Din iunie 1918 a fost membru al Consiliului Naţional al Unităţii Române de la Paris; din 1919 a fost delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, numărându-se printre semnatarii Tratatului de la Trianon din 1920, care a intrat în vigoare abia la 26 iulie 1921, marcând încheierea oficială a Primului Război Mondial și confirmând existenţa României Mari. În perioada 1 decembrie 1919 – 13 martie 1920, profesorul Cantacuzino a fost și ministrul Sănătăţii, a continuat opera de modernizare a sistemului medical românesc, activitatea didactică, medicală, știinţifică și de organizare.

        În anul 1921, printr-o Lege specială se înfiinţează Institutul de seruri și vaccinuri „Dr. Ion Cantacuzino” pe lângă Ministerul de Interne, iar prin Decret semnat de Regele Ferdinand, se hotăra ca directorul institutului să fie profesorul Cantacuzino. Și-a început activitatea la noul institut, a primit titlul de doctor honoris causa de la mai multe universităţi europene, iar în 1925 a fost ales membru titular al Academiei Române.

Activ și după retragere

        La 12 mai 1928 i se acordă gradul de medic general de brigadă în rezervă, iar un an mai târziu este trecut în retragere pentru limită de vârstă, la 66 de ani. Și-a continuat însă activitatea știinţifică, didactică și de conducere a Institutului, a elaborat Legea sanitară și de ocrotire nr. 236/14 iulie 1930, cunoscută ca „Legea Cantacuzino”, ale cărei principii au fost valabile până de curând, indiferent de regimul politic.

        În 1931 a fost ales în Senatul României, în 1931-1932 a fost ministrul Muncii, Sănătăţii și Ocrotirii sociale în guvernul Nicolae Iorga. În 1933 a fost primul român nominalizat pentru premiul Nobel, pentru lucrarea: Contribuţii la studierea imunităţii la nevertebrate și a imunităţii de contact.

        Pentru activitatea sa a fost decorat cu numeroase ordine și medalii, românești și străine. Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, a fost decorat de Republica  Franceză cu „Legiunea de Onoare” în grad de Mare Cavaler, care echivalează cu un titlu de nobleţe; a primit această distincţie chiar în anul morţii sale. În ianuarie 1934 se îmbolnăvește de pneumonie și moare la serviciu în data de 14, rămânând pentru eternitate în cripta din Institutul care îi poartă numele.


Notă autor:

Bibliografie
1. Ionescu-Mihăești C. „În amintirea profesorului Ioan Cantacuzino” M.O. Imprimeria Naţională, București, martie 1934
2. Ionescu-Mihăești C., Ciucă M. „Handbook of Infectious Diseases with notes on prophylaxis, serum treatment and vaccination” League of Nations Publications, Geneva, 1945
3. Ilea T., Ghelerter I., Duţescu B. „Învăţământul medical și farmaceutic din București” Institutul de Medicină și Farmacie București, 1963
4. Spătaru E-D. „Medicul general de brigadă în rezervă Ioan Cantacuzino” Revista Misiunea (Academia Oamenilor de Știinţă din România) anul VI nr. 1(6) 2019, p.80-83
5. Constantiniu Fl. „O istorie sinceră a poporului Român” Univers Enciclopedic Gold, București 2011, p.270
6. Ciufecu C., Neguţ M. „Profesorul Cantacuzino – personalitate de excepţie în conștiinţa poporului român” Total Publishing, București, 2013
7. Alexandrescu V. „Profesorul Ion Cantacuzino – Centenarul Marii Uniri 1918-2018” Editura Medicală, București, 2018
8. Ordeanu V. „Activitatea medico-militară a profesorului Ioan Cantacuzino” comunicare la Societatea de Istoria farmaciei, UMF București, noiembrie 2012
9. Ordeanu V. „Aspecte medico-militare ale activităţii prof. Ioan Cantacuzino” Simpozion aniversar „150” profesor dr. Ioan Cantacuzino, Academia Română și INCDMI Cantacuzino, 19 noiembrie 2013
10. Mesrobeanu I. „Opere alese” Editura Academiei RPR, 1965

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe