Am și acum acasă un mărțișor primit în ultimul an de liceu, de la un coleg deosebit de drag mie. Din păcate, nu mai este de mulți ani printre noi. Părea retras și cam prea serios pentru anii lui, dar încerca să ascundă o timiditate.
iarnă în Iași, o iarnă cu zăpadă, cu gheață, cu frig. Așa cum ar trebui să fie la mijlocul lui ianuarie. În ultimii ani, ne-am obișnuit cu toamne care rămâneau pe la noi până în pragul primăverii. Acum e iarnă, dar nu cum era în anii copilăriei mele, cu troiene greu de răzbit, cu ger și furtuni de zăpadă.
Eu, ca un om egoist ce sunt, mă bucur că este așa cum este și că pot ieși din casă, nu numai la farmacie sau cumpărături, ci și în plimbări prin parcul atât de drag mie. Așa am ajuns astăzi, la ore destul de matinale, în Copou.
Iarba, verde cam tot anul, este acoperită de un strat subțirel de zăpadă. Copacii, mai toți cu ramuri zgribulite, au, pe ici pe colo, mici podoabe albe. O promoroacă dantelată transformă tufele în adevărate opere de artă. Aleile, destul de curate, îmi permit să mă plimb în voie.
E prea frig să pot sta pe vreo bancă. Eminescu, cu chip împietrit, are în jur flori înghețate. A fost ziua lui. Teiul pare și el nemurior și rece. E o liniște odihnitoare. Mai tresare câte o rămurică atunci când pierde puțina zăpadă adunată din zilele cu ninsori. Așa am observat, la un copăcel destul de firav, un mărțișor agățat pe o rămurică la vedere. Cine știe ce simțea cea sau cel care l-a legat? Cine știe dacă este de anul trecut? Sau poate mai de demult? Am stat să-l privesc, amintindu-mi fel de fel...
Avea tata o soră, Dumnezeu să-i ocrotească veșnicia, învățătoare în zona Neamțului. Iubea copiii nespus. Vara, împreună cu soțul ei (și el un om de toată isprava), întocmea planșe cu litere și cifre. Desena cu mult talent (era o pictoriță deosebit de sensibilă) flori și animăluțe, ca micuții să învețe cu drag și bucurie tainele scrisului și socotitului.
În culori vii și vesele, planșele erau fixate cu șipcuțe de lemn și sfori, asta fiind treaba unchiului. La fiecare început de an, școala unde preda ea se îmbogățea cu zeci de materiale didactice. Iarna, făurea mărțișoare. Doar din fire subțirele din mătase, albul și roșul încheindu-se, la capete, cu ciucuri, frunzulițe, flori sau mici păpușele, făcute cu migală cu acul și croșeta. Pregătea cutii întregi, pentru toți colegii de catedră și pentru toți copiii cărora le punea creionul în mână. Așa a făcut an de an, cu dăruire și bucurie.
În liceu aveam un profesor de educație fizică. Este plecat de ani buni în lumea stelelor. El oferea mărțișoare tuturor fetelor din clasele unde avea ore. Ba mai mult: de 8 martie aducea în clasă un tort și ne spunea: „Fetelor, să fiți frumoase, deștepte, harnice și cu noroc. Astăzi este ziua voastră. Dacă vreți să împărțiți cu colegii voștri, nu am nimic împotrivă. Sunt pofticioși, deși nu mai sunt chiar copii. Ar trebui să învețe de pe acum cum să se poarte cu mamele, surorile, prietenele, colegele lor.” Mâncam cu toții și ne minunam de asemenea tratație.
Am și acum acasă un mărțișor primit în ultimul an de liceu, de la un coleg deosebit de drag mie. Din păcate, nu mai este de mulți ani printre noi. Părea retras și cam prea serios pentru anii lui, dar încerca să ascundă o timiditate de care nu știa cum să scape. Mi-a lăsat mărțișorul în bancă, fără să-l observ. După o pauză, l-am găsit și mi-a încălzit sufletul. Era o mică felicitare, cu un ram de mâțișor pe ea, fiecare pufișor având câte un pisoiaș somnoros, cuibărit în el.
Păstrez cu drag amintiri din anii de școală: caiete de teză, extemporale, matricola care se purta pe braț, cravata de pionier, bentița purtată pe cap, bilețele primite de la colegi, două bucăți de cretă sculptate de un talentat coleg, câteva desene, fotografii... și mărțiroșul cu pisoi.
În facultate, la Anatomie, am avut un profesor cu totul deosebit. Cum în anul întâi eram singura din grupa mea care împlinea 20 de ani (ceilalți colegi fiind mai în vârstă), distinsul domn profesor a chemat întreaga grupă de studenți la dumnealui acasă, sărbătorindu-mi mie ziua. Soția domniei sale ne-a așteptat cu dulciuri, tort și sucuri. Iar cei doi băieți ai lor, în clasele primare, s-au bucurat să le fie casa plină de tineri veseli, cu multe bunătăți pe masă. Tot acest deosebit cadru didactic (sever la ore, corect și un anatomist de mare clasă) ne oferea mărțișoare în martie, chiar dacă orele cu dumnealui nu erau fix în prima zi a lunii.
Deși eram studentă la Medicină Generală (cum era pe atunci), am avut cursuri serioase de Pediatrie și stagii de luni de zile la spitalul de profil. Cel mai mult mă emoționa secția de Oncologie. În anii studenției mele, leucemia era suferința cea mai urâtă. Acum nu îndrăznesc nici să spun, nici să gândesc măcar câte nenorociri apasă pe umerii și sufletele celor mici.
Intram cu sfială în acele saloane de la Oncologie. Cum am prins un stagiu de primăvară, am asistat la ceva deosebit de emoționant. O mamă, o umbră de mamă, care stătea mereu la căpătâiul fetiței ei, a avut puterea să aducă în salon firicele albe și roșii, învățând copiii să împletească mărțișoare. A fost ceva cu totul și cu totul aparte. Nimeni nu se aștepta la ce bucurie a putut aduce în viețile acelor copii chinuiți. Împleteau cu stângăcie, apoi tot mai bine, firișoarele colorate, având puterea unor zâmbete de care aproape uitaseră. Au găsit motiv de bucurie.
Fundițe în alb și roșu erau peste tot: pe pijămăluțe, pe noptiere sau legate de barele de la paturi. Ofereau cu drag unii altora și celor din saloanele vecine. Ofereau cadrelor medicale și toate halatele albe erau înveselite cu micuțele mărțișoare.
Viața poate fi frumoasă, chiar în deznădejde absolută. Cât este de trăit, trebuie avut speranță. Fiecare zi este un nou miracol. M-am întrebat și încă mă întreb de ce a lăsat Dumnezeu pe pământ atât de multă suferință, mai ales copiilor.
Poate că noi, muritorii, nu înțelegem legi care ne depășesc. De-a lungul anilor, trecând prin multe, ca fiecare dintre noi, am simțit ajutorul divin. Mereu îi mulțumesc bunului Părinte pentru tot ce a fost, tot ceea ce este și tot ce va fi să fie. El îmi știe întrebările, puse și nepuse, îmi este mereu alături, lângă mine, cu mine și în sufletul meu. Și, cine știe, poate că voi afla răspunsuri dincolo.
Parcul e pustiu. Nu-i bai. Încerc să memorez locul cu mărțișorul agățat. Când vor fi muguri și frunzulițe, altfel va fi. La început de martie, cu siguranță, nu vor fi schimbări prea mari. Poate va fi mai cald. Poate chiar va fi tot iarnă. Cine știe? Voi veni cu un mărțișor să-l alătur celui de acum. Privindu-l, am depănat multe și dragi amintiri.
La țară, gospodarii legau mărțișoare în livadă, pentru bucuria casei, sănătate, pace și rodnicie. Așa simțeau că au ocrotire de la mama Natură și de la Dumnezeu. Tradiție? Simbol? Ce importață are? Dacă simțim bucurie când dăruim un mărțișor, dacă ni se încălzește sufletul când primim la rândul nostru, de ce să nu o facem?
Iar dacă legăm un șnur împletit, cu alb și cu roșu, de un ram, ce poate fi rău? După fiecare iarnă trăită, mai bună sau mai rea, ne dorim cu toții o primăvară ca o binecuvântată trezire. Să fim cu toții sănătoși, cu senin în suflet, cu ghiocei și mărțițoare pline de iubire, speranță și credință!
(22 ianuarie 2026) 
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Află mai multe informații despre oferta de abonare.
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe
