Tot în acest interval temporal au venit și alte două propuneri: de a candida pentru Primăria Tecuci, din partea unui partid istoric, și de a prelua conducerea unui partid nou și de a-l reprezenta la alegerile de edil, în municipiul Iași.

Un fost coleg de liceu, important om de presă prin Capitală, m-a sunat, când revenisem în orașul celor șapte coline, și mi-a spus că un amic al său, acum șef de urbe, caută oameni serioși în ţară și, dacă sunt interesat, mă pune în legătură cu el. Cum nu m-am arătat interesat, după o vreme a revenit cu alt apel, în care m-a mustrat: „Dacă nu ai vrut tu, uite că e tipa asta deputat acolo!”.

Discutând cu un apropiat despre o recentă rumoare tecuceană, acesta mi-a spus: „Richard, tu nu știi să furi!”. Apoi, cum vorbele zboară, primesc un telefon din târgul natal de la o doamnă, care s-a recomandat drept „o urmăritoare” a mea pe reţelele de socializare și fostă angajată a spitalului. Aceasta mi-a făcut un rezumat necruţător al potrivniciilor cu care m-aș confrunta și al fundăturilor primejdioase în care aș ajunge dacă aș accepta o eventuală numire.

Ce-ai face tu, medic cu bune intenţii, care ai urmat cursuri și masterate de management, guvernanţă medico-economică și leadership, care știi că spitalul este un câmp social, configurat de multiple forţe contrare, cu numeroase interese care îl privesc mereu, dacă te-ai afla pe un scaun ergonomic, dublu capitonat, cu cotiere robuste, dar cu o bază stelată deloc solidă, din pricina roţilor și a pardoselii, mișcate și montate mereu din alte părţi?

Când știi că Serviciul tehnic-administrativ nu cunoaște realitatea din teren, absorbit fiind de găsirea de îmbinări, aranjamente, combinaţii și asocieri cât mai profitabile interesului personal. Când observi că nu mai sunt electricieni în instituţie, ci numai muncitori necalificaţi, pentru că primii au plecat demult să lucreze în alte ţări sau în malluri, și foștii au angajat pe cine-au cunoscut.

Când soliciţi opinia unui angajat de la atelierul de întreţinere despre o problemă legată de branșamentele electrice subterane, scurtcircuite, supracurent și supratensiuni în reţelele electrice și ţi se spune: „Știu că e îmbătrânită instalaţia, dar fac eu o românească și o rezolvăm repede, șefu’!”.

Când directorul financiar-contabil se preocupă aproape exclusiv de chioșcul alimentar pe care îl deţine pe terenul spitalului. Când realizezi că pentru majoritatea angajaţilor spitalul e un loc – de unde vin bani oficial (lunar) sau neoficial – și nu un colectiv.

Spitalul, ca majoritatea instituţiilor românești de stat, și nu doar, are o deviză veche nescrisă, care se transmite prin fire nevăzute: Improvizatorului recompensă! Aparent, improvizaţia duce gândul înspre creativitate, naturaleţe, spontaneitate și co­operare între membrii unui grup.

În teatrul de improvizaţie fiecare participant la joc este atent la celălalt. E prezent în fiecare gest și în fiecare respiraţie. În spital, din păcate, antrenamentul pentru improvizaţia scenică nu există.

Amatorii au invadat teatrul medical și își creează singuri scene, folosind același material vechi, cu pagini unsuroase. „Vii sâmbătă, un grătar la botul calului, doctore?” – așa mi-a spus recent un asistent dintr-un spital pe care l-am vizitat după multă vreme.

Mă invita, prietenos ce-i drept, la o pastramă și un pahar de vin în curtea spitalului, lângă atelierul mecanic. Mi-a arătat „dispozitivul” pe care îl folosesc frecvent „băieţii”. L-a prezentat aproape ca pentru un tutorial: „Moduri simple de a face un grătar de spital”.

La Piatra Neamţ s-au perindat mulţi improvizatori la conducerea scenică a spitalului. Au improvizat zi după zi și noapte după noapte și,
într-o seară, au pus pe piaţa media un film cumplit: „Alo, ţi se carbonizează străbunica!”. Scurtmetraje sau lungmetraje asemănătoare au tot fost în ultima vreme în ţară.

Unul dintre filmele tragice a condus, așa cum ar fi spus Stalin, la „morţi utili”. Acești morţi au fost instrumentul cu care s-a lucrat intens pentru interese politice diverse. Și importante, pentru unii. Marele Ars, în filmul care rulează continuu, este poporul român. Grataragiii își vor continua repetiţiile în drumul către grătarul perfect. Cei puţini vor saliva, dar cei mai mulţi vor plânge și vor urla de durere.

„E întuneric și pute. Eu ard mereu și totuși nu mai este foc pe mine. Dar, cu toate acestea, ard. În mintea mea, eu alerg mereu, cu focul pe mine. Voi muri. E bine. Poate că am și murit. S-a sfârșit totul”. (Suad, Arsă de vie. Traducere Oana Cătălina Popescu, RAO International Publishing Company, București, 2005, p. 92).