Cartea Răni și renaștere. Arta dureroasă a transformării, scrisă de dr. Richard Constantinescu, vine ca un exercițiu de sinceritate, rigoare și reconstrucție, într-o epocă în care discursul despre suferință este adesea deturnat fie spre rețete rapide de vindecare, fie spre dramatizări fără ieșire. 

Dr. Richard Constantinescu este iatroistoriograf și autor cu o experiență profundă, la intersecția dintre istoria medicinei, viața academică și reflecția existențială. Volumul se impune ca o lucrare de frontieră – cum o numește Ioan Stanomir –, în care „notațiile unui prozator” se împletesc cu „reflecțiile unui savant”.

Cartea propune un concept central: „corpul afirmativ” – nu ca entitate pasivă, ci ca forță vie, capabilă să transforme rana în asumare, durerea în curaj, fragilitatea în formă de renaștere. Asemenea progresului în istoria medicinei, unde marile descoperiri au fost adesea generate de crize și impasuri, și aici, fiecare rană – fizică, psihică sau simbolică – este abordată nu ca final, ci ca punct de inflexiune.

„Răni și renaștere” nu oferă alinări facile și nu promite scurtături. Este o hartă personală. O călăuză prin teritoriile pierderii și ale vindecării, dar și ale unei priviri mai largi, mai așezate asupra propriei deveniri. Capitolele nu sunt rețete, sunt îndemnuri la luciditate și curaj introspectiv, texte care nu închid, ci deschid. Minuția chirurgicală cu care autorul surprinde „fiecare nervură a realului” – cum remarcă profesorul Stanomir – face din această carte un act de inițiere și de comuniune. 

Volumul se adresează celor care știu că transformarea reală începe cu o privire sinceră înspre ceea ce doare. Este o carte pentru medici și pentru pacienți, pentru oameni în căutare, pentru cei care nu vor să ignore rana, ci să o înțeleagă și să o traverseze. Este, poate, una dintre cele mai oneste reflecții despre fragilitatea ca resursă și despre suferință ca spațiu de regenerare.

Publicat recent de Editura Creator, volumul este nu doar o lectură, ci o experiență. Una care, în loc să ofere certitudini, propune o formă de prezență conștientă în fața vieții – și a rănilor pe care ea ni le lasă.