„Răni și renaștere. Arta dureroasă a transformării”, publicată la Editura Creator, este o carte care îmbină experiențe de viață, medicină, istorie și reflecție personală într-un mod profund, dar accesibil pentru orice cititor, a afirmat Alexandra Petrea, referent literar în cadrul editurii Creator. 

„Este prima dată când vin în calitate de autor la Gaudeamus, pentru că de obicei prezentam cărțile altora [la târgurile de carte].Important este că ne-am întâlnit”, a declarat dr. Richard Constantinescu în cadrul lansării.

El a punctat faptul că „Răni și renaștere” este încadrată de site-urile diverselor librării – virtuale, nevirtuale – la categoria Dezvoltare personală. Însă cartea este mai degrabă un puzzle. 

„E o colecție de texte pe care le-am scris în ani, le-am organizat și le-am dat acest titlu: «Răni și renaștere».” 

Dr. Richard Constantinescu a avut și alte volume scrise sub „umbrela” conceptului de durere: „Prima mea carte s-a chemat «Sensul durerii», am mai publicat o carte – tot despre durere. Am zis să dau pelerina asta a durerii jos și să abordez diferit lucrurile.” 

„Corpul afirmativ”

El a amintit că în contextul actual există „o industrie a traumei” care, din păcate, face ca acest corp uman să spună nu. Care pune accent pe aspectele negative. 

„Dar noi, oamenii, avem în noi și puterea aceea de a ne ridica. De aceea am lansat un concept care se cheamă corpul afirmativ, care se poate deduce din câteva texte, dar pe care intenționez să-l dezvolt mai mult”, a afirmat autorul. 

Cartea „Răni și renaștere. Arta dureroasă a transformării” vorbește în multe rânduri despre experiențe personale, a explicat dr. Richard Constantinescu. 

Greii medicinei românești cosmetizează unele aspecte din viața lor 

El a povestit faptul că a observat în multe dintre interviurile pe care le-a realizat, mai ales după întâlniri cu „greii medicinei românești localizați în București”, că medicii au tendința de a cosmetiza unele aspecte ale vieții lor. 

„După ce discutam cu ei, cereau interviurile ca să le editeze. Tăiau din interviu ceea ce ei considerau că ar fi ceva care să-i vulnerabilizeze. Ce am observat eu, cel puțin în biografiile doctorilor români, este faptul că toate sunt cosmetizate. Au un parcurs lin. Deși oamenii care-i cunoșteau pe acești medici știau că ei au trecut prin niște chestiuni, știau că poate nu sunt medicii care vor să pozeze în niște sfinți și în niște vindecători de pus în icoană...” 

Astfel, autorul cărții spune că a considerat că, atunci când scrie un text, cel puțin să vorbească „dinlăuntrul experienței”: „Asta nu înseamnă să-ți exhibi intimitățile, ci să poți discuta despre lucrurile care ți s-au întâmplat. Ai căzut? Ai rămas în baltă o vreme? Ai putut să te ridici? Cine te-a ridicat? Dacă ai reușit să te ridici singur?”.

Transformarea copilului „orfănel” 

Sunt texte care vorbesc și despre colegii săi din Tecuci, și despre cei din București și din Iași. Textele vorbesc și despre un parcurs al autorului: „De la cum mi s-a spus cândva, «orfănelul», fiind un copil aruncat de o mamă la vârsta de două luni și jumătate, din Roman spre Tecuci, am fost crescut de trei femei în vârstă, la Tecuci. Din acest «orfănel» am reușit să depășesc [acest eveniment] și să trec dincolo de etichetele acestea discriminatorii ori care ar fi avut tendința să mă tragă în jos. Nu am cărat cu mine niciun fel de bagaj. Am vorbit permanent – atât în textele de dinainte, dar mai ales în textele din această carte – despre lucruri, așa cum s-au întâmplat ele. Deși, dacă e să vorbim despre memorie autobiografică, e bine să reținem că memoria noastră este ficțiune, pentru că ea se rescrie permanent”. 

Cartea este și despre tecucenii de la spital, despre întâmplări din spital mai puțin plăcute, dar așa cum le-a trăit dr. Richard Constantinescu, despre maeștrii săi din Tecuci, din Iași și, evident, din București. 

„Sunt texte care au și un caracter literar, pentru că, așa cum știți, la Iași, coordonez de o vreme un club de literatură care a fost înglobat într-un centru cultural care poartă numele unui scriitor, I.I. Mironescu, cel care a dramatizat Amintirile lui Ion Creangă.”

În această carte sunt și întâmplări din zona literară, sunt descrise întâlniri cu oameni importanți cu care autorul a avut șansa – și neșansa – să se intersecteze în viață: 

„Foarte multe texte vorbesc despre oameni reali, despre întâmplări reale... Luați realul cu această mențiune, a memoriei autobiografice care este o ficțiune.” 

În încheiere, autorul a ținut să sublinieze că, de fapt, cartea este un puzzle, „așa cum și eu sunt un puzzle de întâmplări, de peregrinări prin orașe și țări din această lume... Puzzle de întâmplări și întâlniri de la Iași și nu numai, cu oameni pe care i-am avut invitați la Iași, la conferințele universității pe care le coordonez”.