Modificări legislative făcute pe repede înainte, cu spectrul anticipatelor în față, care pun multe semne de întrebare, firesc, pentru o societate care este menținută permanent în focul electoral. Și, din păcate, sistemul de sănătate este una dintre piesele jucate permanent și puse mereu în vizorul mass-mediei. Pe de altă parte, sistemul de sănătate este extrem de important pentru securitatea națională și, de aceea, este foarte important ca schimbările, altfel foarte necesare, să fie bine cântărite.

Știm cu toții că sistemul public este în general cel care asigură viabilitatea afacerilor, prin faptul că acesta controlează bugetul, bineînțeles, nu îl generează. Astfel că, zicala „cea mai bună afacere este cu statul”, face ca în mod firesc, instituțiile private din sănătate să se îndrepte către bugetul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Pentru că nu există alternativă în România. Asistăm astfel, după ultimele modificări legislative, la o competiționare directă cel puțin pentru o parte a fondurilor publice, între spitalele publice și cele private. Poate că această competiție este benefică pentru spitalele publice, fiincă le-ar obliga să își eficientizeze managementul și să scape de metehne adânc înrădăcinate.

Pe de altă parte, mulți dintre medici își desfășoară practica și în privat, ori deja știm că și acolo au mai fost exportate unele metehne ale sistemului public. În plus, există o presiune asupra medicilor impusă de eficiența economică, iar aceasta, în unele cazuri, poate crește riscul expunerii medicului la malpraxis.

Nu știm dacă o creștere bruscă a numărului de rezidenți și trimiterea lor către spitale private sau județene, acolo unde nu sunt centre universitare, și nici formatori, este în beneficiul educației medicale a viitorilor specialiști, sau poate că unele lacune ale acestor măsuri intempestive se vor rezolva ulterior, prin alte măsuri, nu?

În altă ordine de idei, ar trebui revizuite anumite mecanisme legislative care, de fapt, restricționează instituțiile publice. Un exemplu ar fi legea achizițiilor publice, care obligă instituțiile de stat să aleagă ofertele cu cel mai mic preț, în timp ce, în același program național, de exemplu, instituția privată poate face achizițiile fără această restricție, și să mai și primească decontarea, ați ghicit, din același buget public. Astfel că, înainte să aruncăm cu noroi asupra spitalelor publice și să spunem că sunt vechi, insalubre, neigienizate etc., ar trebui să elaborăm un mecanism egal de funcționare în cadrul sistemului public.

Nu în ultimul rând, expunerea din ce în ce mai mare a malpraxisului la sistemul penal, fapt nemaiîntâlnit în Europa, ne menține, aș zice, în feudalism, din acest punct de vedere, și face ca medicina defensivă să fie îmbrățișată de majoritatea medicilor. Acest lucru duce, în timp, la scăderea nivelului calitativ al actului medical, într-o țară care a avut inovatori recunoscuți în medicină.

O inițiativă recentă a Secției de Științe Medicale a Academiei Române pune deja în discuție această problemă și cere încadrarea diferită a malpraxisului, doar în sfera civilă, însă, după cum știm, meandrele legislative sunt necunoscute, și sperăm ca această inițiativă să nu aibă soarta legii 95 privind reforma în domeniul sănătății, care a rămas tot neschimbată, și doar peticită cu actualizări și republicări.

Despre asistența primară, principala zonă de absorbție a pacienților care se prezintă în mod excesiv la spitale și care ar rezolva „lipsa de spitale”, nicio veste, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă este o omisiune sau doar o întârziere de strategie.

Acestea sunt doar câteva aspecte, care ne fac să ne întrebăm dacă asistăm la o încercare de resetare a sistemului de sănătate românesc sau sunt doar schimbări punctuale pe fondul vremurilor tulburi pe care le parcurgem.