54 de secunde. Asta e durata convorbirii ei cu tatăl, de fiecare dată. Nu știu dacă e o medie, dar așa mi-a spus recent N. Tatăl ei comunică așa cum se afirmă, în genere, despre bărbaţi – în special spre seară, li se epuizează rezerva de cuvinte și devin monosilabici și lenţi în toate.

Dar N. poartă scurtele-i dialoguri dimineaţa sau la prânz, când te aștepţi ca acele 54 de secunde să fie mai pline decât cu aceleași două-trei întrebări și cu salutul scurt, care întrerupe, identic, interpelarea săptămânală a fiicei.

În cazul meu, media e și mai redusă. La cei aproape 92 de ani, trăind în singurătate și obișnuită cu întrebările ţintite, după zeci de ani de lucru într-o judecătorie, Lili vrea să știe, zilnic, cum sunt cu sănătatea, ce fac „fetele” și, adesea, cum e vremea la Iași.

Mai revine, în cursul zilei, cu câte o „știre”, fie din ce vede la televizor, fie din ce i se pare semnificativ să-mi comunice din trecut. Unele, evident, fiind reluări. De extrem de puţine ori aud o istorisire personală, un fragment de poveste de viaţă.

Când am vizitat-o la Tecuci, mai mult la insistenţele mele a acceptat să vorbească despre anumite personaje cu care i s-a intersectat viaţa. Despre cumnatul, soţul demi-surorii ei, și fratele lui, personaje importante în vremea lor, cu legături în lumea care devenise temă de denunţ, ponegrire și recluziune, îndată după anul 1947. Dar va veni vremea în care să scriu și despre ei.

O anume coerenţă în filmul vieţii

Pe mine m-a interesat, dacă tot am surprins-o dispusă să-și amintească, despre bunicul meu, Hristudor. M-am făcut că nu știu, și chiar nu știu nimic sau mai nimic despre el, și, din scurt, a încheiat incursiunea în trecutul familiei: „Era un bărbat bine. S-a îmbolnăvit, Zonia divorţase, de comun acord, și a murit...”.

În documentele familiei am găsit strada și numărul casei în care a locuit și alte date, însă extrem de puţine. N-am avut vreme să aflu cine a fost, unde e îngropat, dacă mai are rude și, mai ales, să găsesc o fotografie. Am mai spus-o, filmul vieţii mele și al familiei mele are cadre lipsă. De câţiva ani încerc să le așez și să aflu o anume coerenţă, dar încă nu am purces la un demers constant în acest sens. Și poate că ar trebui.

Însă nu despre fotografii vreau să povestesc aici, ci despre muţenia celor apropiaţi. Pe cât de slobodă devine vorba noastră, a fiilor, a nepoţilor lor, pe atât de ferecate le sunt gurile lor.

Le place să te audă vorbind, să te audă povestindu-ţi viaţa, cu frământările zilnice, cu regretele sau cu orice îţi domină lumea interioară, dar ei, mai mult de a te asculta, nu vin cu nimic la masa dialogului. Nu mă aștept să fie ca o balanţă, pe talerele căreia să stea greutăţi echivalente, ci să așeze măcar o firimitură acolo...

Când totul trebuia ascuns

Un răspuns e în trecutul nostru recent. În urâcioșii ani ai comunismului, când deschiderile de gură te duceau la mititica. Când totul trebuia ascuns, fie că erau secrete de familie, câștiguri materiale ori simple găinării. O auzeam prin casă pe Lili povestind Zoniei despre cum soţia își turnase soţul la Miliţie că deţinea bijuterii, sau invers, cum Zonia îi povestea lui Lili despre ce le pregăteau soţiile, încă din perioada lăuziei, soţilor netrebnici.

Din copilărie am fost expus, mai bine zis am auzit – că nu se rosteau așa, în gura mare – toate aceste întâmplări, povești cumplite, în care protagoniști erau membri ai familiei, deveniţi, din pricini diverse, călăi pentru partenerii lor.

Să ni se tragă de aici mutismul acesta? Și-au pus pază gurii atâţia ani și le-a rămas încleștată limba? Și nimic nu-i mai determină să-și deșarte din noianul de amintiri? Poate că și-au ferecat ce le-a urâţit existenţa, dar măcar despre bobiţele acelea de rouă ale fericirilor, sper eu, trăite și de ei cândva, măcar despre alea să vorbească!

Se spune că le e greu copiilor să-și imagineze părinţii în relaţiile dinaintea căsătoriei lor, să audă vorbindu-se despre aventurile mamei adolescentine sau despre cum tata era un cuceritor nemilos în vremea juneţii lui. Uite că mie nu-mi plac părinţii-icoană.

Nu sunt icoană, chiar dacă o vreme îi vedem așa (asta – pentru cei ce i-au avut). Ulterior, adolescenţa mișcă rama, pentru ca, după o vreme, să-i reașezăm în altarul personal pentru multă vreme. Pe cât de muţi se ţin să fie, pe atât de umani îi îndemn să devină pe cei care citesc aceste rânduri. Nu plecaţi din viaţă cu povești nespuse!

Citiți și: De mâine mă apuc de slăbit!