Dacă vorbim de sentimente, cu toţii ne vom gândi la inimă, nu la cord, ci la „inima” aia care simte palpitaţii când suntem îndrăgostiţi. Mă întreb de ce nu se spune că iubim și cu stomacul, deși simţim „fluturi în stomac” atunci când suntem îndrăgostiţi...

Paradoxal, neurofiziologii spun că dragostea se trăiește cu mintea. De ce? Pentru că iubirea este asociată cu o „furtună” de neurotransmiţători (evident, e o „furtună” plăcută, pentru că altfel nu am fi fericiţi când ne îndrăgostim), dar aceasta are loc în creier, și nu la nivelul cordului.
În primul rând, ne putem întreba dacă iubirea vine pe nepregătite (e oarbă?) sau vine la cine e pregătit.

Psihologii spun că iubirea apare la cei care sunt pregătiţi pentru a iubi (nu degeaba se spune că „frumosul e în ochii celui care-l vede”). Așadar, pentru a putea recunoaște iubirea și a o putea trăi pe deplin, trebuie să ne pregătim: să trăim pozitiv, să avem o minte ageră pentru a putea vedea frumuseţea vieţii, să oferim ca să putem primi și noi oferta celorlalţi (persoanele îndrăgostite sunt generoase!)... De aceea, recomandarea mea este de a-ţi trăi viaţa, de a nu sta în expectativă, așteptând ca viaţa să te trăiască ea pe tine.

Splendida furtună

Când suntem loviţi de săgeata lui Cupidon, apare acea splendidă furtună de neurotransmiţători din creier de care vorbesc neurofiziologii. Ei, neurofiziologii, au demonstrat că acest creier eliberează rapid cantităţi mari de adrenalină și noradrenalină, care te fac să te simţi entuziasmat și plin de viaţă. Practic, acesta este modul prin care creierul semnalizează faptul că se întâmplă ceva nou care ar trebui observat și luat în seamă.

Dacă dragostea este împărtășită, primești și recompensa: o cantitate mare de dopamină! Dopamina este o substanţă chimică a creierului asociată cu recompensa. Este modul creierului de a semnala un rezultat bun care ar trebui accentuat și reţinut.

Scopul eliberării dopaminei este cel de a repeta experienţa și de a menţine starea de iubire cât mai mult timp. Clasic, după iubirea sentimentală, urmează iubirea fizică, dragostea trupească, cea care cimentează și confirmă sentimentele. Și iarăși intervine dopamina, hormonul plăcerilor, care creează corola sentimentală a activităţii sexuale.

Dacă iniţial dopamina este eliberată doar în momentul excitării, ulterior, creierul este suficient de inteligent pentru a o elibera înainte de emoţie, în așteptarea îmbrăţișării, a sărutului sau a prezenţei persoanei iubite. Asta te face să începi să te simţi „cald” înainte de momentul conexiunii și contribuie la dorinţa de a iubi, de a îmbrăţișa, de a face dragoste. În timp, devine o dependenţă și dorești să vezi acea persoană din nou și să te reconectezi cu ea.

Conexiune neuronală chimică

Pe măsură ce relaţia se maturizează, dependenţa se transformă în atașament. Când te conectezi cu adevărat cu cineva, când iubirea este împărtășită și există cu adevărat un „trafic” de sentimente cu persoana iubită, creierul începe să elibereze oxitocină, neurohormonul atașamentului. Oxitocina oferă sentimentul că persoana de lângă tine prezintă încredere, că este cineva care ar trebui să fie una cu tine.

Această conexiune neuronală chimică mediată de oxitocină are și urmări comportamentale: psihologic, cele două eu-uri încep să se contopească, cei doi încep să simtă și să gândească „împreună”, să se refere la eul personal folosind termenul „noi”. Toate aceste transformări neurologice sunt posibile datorită neuroplasticităţii (capacitatea creierului de a se reorganiza din punct de vedere chimic, structural și funcţional).

Această neuroplasticitate face ca persoana pe care o iubești să se integreze în „sinele tău” – să devină o parte din tine. De aceea accepţi cu bucurie să fii „legat” de persoana iubită și să te căsătorești cu ea. Înţelepciunea e să știm să trăim și să menţinem această stare neurologică. Deci, sfatul medicului e să iubiţi și să fiţi iubiţi! Pentru că „dacă dragoste nu e, nimic nu e”.