Am făcut-o folosind instrumentele reconfigurării neuronale, pentru a transforma ceea ce ar fi putut fi o traumă într-o forţă de autoafirmare și rezilienţă.

Avortul la cerere era ilegal, în România, în anii 1973-1974. Într-o ţară unde legea, prin Decretul 770 din 1 octombrie 1966, controla corpul și destinul fiecărei femei, deciziile legate de sarcină nu erau personale, ci reglementate și influenţate de Stat. În această lume, mama mea, o tânără profesoară de biologie, s-a trezit confruntată cu o dilemă sfâșietoare: cum să gestioneze o sarcină nedorită într-un mediu ostil, în care opţiunile legale îi erau interzise? Povestea ei, dar și a mea, este marcată de această decizie forţată, transformându-mă dintr-un „accident” în faţa căruia nu avea control, într-un prunc nedorit, care urma să-și construiască propria identitate în umbra acestei întâmplări.

De-a lungul vieţii, m-am întrebat adesea ce impact a avut asupra mea faptul că, iniţial, mama nu mă voia. A fost această experienţă prenatală o influenţă subtilă în dezvoltarea mea emoţională? Sau s-a estompat, pierdută în urzeala poveștilor familiei? Studiile din neuroștiinţe sugerează că experienţele materne în timpul sarcinii – stresul, anxietatea, frica – pot lăsa o amprentă asupra copilului, încă din perioada prenatală. 

În cartea sa „Cum iau naștere emoţiile. Viaţa secretă a creierului” (2017), Lisa Feldman Barrett argumentează că nu doar genele și structura biologică determină felul în care reacţionăm la stres, ci și contextul emoţional în care creierul se dezvoltă. Această idee mi-a revenit în minte adesea, gândindu-mă la mama, care, străduindu-se să declanșeze un avort presându-și abdomenul de catedra din clasă, trăia o stare de tensiune și nesiguranţă. 

Stresul matern și creierul fetal

Cercetările arată că stresul matern în timpul sarcinii poate avea efecte directe asupra dezvoltării creierului fetal, influenţând structuri responsabile pentru 
răspunsurile la stres și pentru formarea memoriei. Din acest punct de vedere, eu am fost „născut” deja într-o lume stresantă, chiar înainte de a-mi face intrarea oficială în ea. Deși nu putem vorbi despre o „memorie” conștientă a acestor momente, studiile despre „memoria implicită” sugerează că astfel de trăiri se pot înscrie în reţelele neuronale, modelând reacţiile viitoare ale copilului la stres.

Un alt aspect pe care l-am observat pe măsură ce am cugetat la propria mea poveste este cum ideea de „copil nedorit” se poate transforma, insesizabil, într-o „etichetă” care rămâne agăţată de tine întreaga viaţă. Dincolo de evenimentele concrete, identitatea noastră se conturează în jurul poveștilor pe care ni le spunem despre noi înșine. Iar naraţiunile familiale joacă un rol central în această construcţie. Psihologul Dan P. McAdams subliniază în volumul său despre „naraţiunea identitară”, „The Redemptive Self: Stories Americans Live By” (2006), că ceea ce ne definim ca „realitate” este, în mare parte, o poveste pe care o reconstruim constant. Și te întrebi: cum îţi spui propria poveste când știi că, la un moment dat, nu ai fost dorit? 

Decizii cu final dramatic

În anii care au urmat, mama a devenit un fel de „femeie-eroare”, obligată să ia decizii imposibile, care au condus-o, nu peste mulţi ani, la un final dramatic. Iar eu am fost „copilul-rezultat”. Știind acest lucru, mi-am petrecut mare parte din viaţă încercând să găsesc o naraţiune care să-mi aparţină. De multe ori m-am întrebat: sunt doar „produsul” unei greșeli? Sau pot redefini cine sunt, construindu-mi un sens independent de circumstanţele nașterii mele? Neuroplasticitatea creierului ne demonstrează că suntem capabili să ne schimbăm percepţiile și să ne reconfigurăm răspunsurile la stimuli emoţionali, redefinindu-ne astfel propria poveste. 

Pe măsură ce am început să studiez aceste concepte mai profund, am descoperit că neuroplasticitatea este capacitatea de adaptare a creierului, dar și o forţă creatoare, de reconfigurare a sinelui. 

Pildă a puterii

Creierul nostru este o structură maleabilă, capabilă de schimbare chiar și în faţa unor condiţii primordiale vrăjmașe. Așa că, povestea mea – un copil nedorit care ar fi trebuit să fie avortat – devine o pildă a puterii de transformare a sinelui. Cu fiecare nouă experienţă, fiecare relaţie și fiecare act de resemnificare, îmi rescriu povestea și îmi redesenez identitatea. În centrul acestui proces stă capacitatea noastră de a ne rescrie naraţiunea personală. Pentru unii, trecutul este un teren stabil, un loc al certitudinilor. Pentru mine, trecutul este, de fapt, fluid, reconstruit constant din perspectiva prezentului. Aceasta este lecţia pe care am învăţat-o din propria-mi căutare a identităţii: că, deși nu putem înlocui faptele trecute, putem decide cum le povestim și ce sens le atribuim. 

Neurocercetătorii sugerează că resemnificarea trecutului nu este doar un proces intelectual, ci și unul profund emoţional și biologic, implicând o reconfigurare a reţelelor neuronale. Astfel, dintr-o perspectivă mai amplă, experienţa mea nu este doar povestea unui copil nedorit, ci și o meditaţie asupra rolului narativ al creierului uman. Trecutul – chiar și acela al circumstanţelor prenatale – nu este un dat imuabil, ci o construcţie pe care o reinterpretăm de fiecare dată când ne întrebăm cine suntem. Iar aici se află, poate, cea mai importantă lecţie: identitatea noastră nu este dăltuită în stâncă, ci în creierul nostru, cu toate nuanţele, contradicţiile și ambiguităţile pe care le purtăm cu noi.