Am primit un mesaj din Germania – un medic căuta fotografii cu profesorul Emil Pușcariu, soțul Elenei Densușianu-Pușcariu, prima femeie profesor de oftalmologie din lume. Numele acesta mi-e cunoscut nu doar din cărți, ci dintr-o cercetare mai veche, una dintre primele în care am putut corecta erori ce se perpetuau de multă vreme. 

Va veni momentul să scriu despre povestea celor doi, dar astăzi, de Dragobete, gândul mă duce la o altă filă din istoria acestei familii – la Sextil Pușcariu și Eleonora. O iubire care s-a născut fără grabă. Întâi o prezență discretă, apoi o redescoperire. 

La început, Sextil Pușcariu o privea pe Eleonora ca pe un copil, o rudă văzută adesea, fără ca prezența ei să lase urme. Abia când s-a întors din Germania, a remarcat-o altfel – adolescentă, frumoasă, cochetă. Vara lui 1903 i-a apropiat, iar un an mai târziu erau logodiți.

Timpul le-a adâncit legătura, dar și felul în care ea i-a fost sprijin. Pe front, în mijlocul incertitudinii războiului, Sextil Pușcariu îi scria despre liniștea pe care doar prezența ei i-o dădea. În casă, în lucrul său, în echilibrul său. Fără ea, munca titanică la Dicționarul Academiei i-ar fi fost imposibilă. Și într-un fel de testament al recunoștinței, promitea ca, la final, să-i închine volumul.

Lumi interioare rămase în umbră

Citim scrisori de dragoste ale marilor oameni de litere sau ale figurilor politice, dar iubirile savanților rămân, de cele mai multe ori, în umbră. Cu toate acestea, și ele spun povești despre lumi interioare, despre felul în care dragostea nu înseamnă doar pasiune, ci și construcție, parteneriat, sens.

În anul 2015 am organizat conferința „Dragostea în interbelic”, al cărei mesaj era limpede: „Într-o epocă din care nu faci parte sau pe care nu o înțelegi poți încerca să intri prin trei «uși»: viața publică, viața privată și viața secretă”. 

Iar în 2017, la invitația Centrului de Cercetare Interdisciplinară în Religie, Filosofie și Știință al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, reprezentat de Rodica Pop, am susținut conferința „Savanții și iubirea”. Declarasem atunci pentru Viața medicală: „Adesea, când ne gândim la savanți, la oamenii care au marcat istoria, o facem din perspectiva realizărilor științifice. Omenescul din ei, trăirile lor nu ne sunt cunoscute. Cum iubeau, cum erau în viața privată, care le erau apropiații – sunt aspecte care le-au marcat viața și le-au influențat și opera. Care le erau aptitudinile non-cognitive ce i-au condus la o viață intimă împlinită ori, în lipsa acestora, cum au arătat viețile lor personale? Am vorbit despre câțiva savanți-medici și despre intimul lor, despre viața dindărătul operei, despre viața din scrisori, despre povestea însoțirii în căsnicie, despre dragostea de știință și despre știința dragostei”.

Prin ochii oamenilor de știință

Poate că e momentul să revin la readucerea în conștiința contemporanilor a poveștilor de dragoste ale savanților. Dincolo de formule, de experimente și tratate, se află oameni care au trăit, au sperat, s-au îndrăgostit, au scris scrisori în care și-au pus sufletul. Și poate că aceste povești ne pot spune ceva nu doar despre trecut, ci și despre noi înșine.

Într-una dintre scrisorile sale, înainte de căsătorie, Sextil Pușcariu îi scria Eleonorei: „Dar ce însemnează dragostea cu adevărat fericitoare am simțit abia acum, de când îmi dau seama că ceea ce am dorit totdeauna nelămurit e ceea ce am găsit acum. Dreaptă și cinstită până în fundul sufletului, ca părinții și bunicii tăi; dulce și alipicioasă ca femeia ce nu vrea să fie decât o tovarășă sigură a vieții și o mângâietoare înțelegătoare în ceasurile de tristețe sau de depresiune: dreaptă din fire, tu ești îngăduitoare cu alții, dar neînduplecată cu tine însăți; cu un simț pronunțat pentru frumos, tu apreciezi setea mea de frumusețe; cu mintea ta clară, mi-ai devenit un sfătuitor prețios. Iată calități care compensează gusturile tale «burgheze», care fac să preferi un trai fără multă variație unei vieți zbuciumate cu sărituri bizare și bogată în surprinderi. Enigmele de dezlegat, dorințele ce ațâță sensurile, vanitatea ce răscolește ambițiile alungă dintr-o căsnicie modernă urâtul și monotonia, dar nu promovează soliditatea de care are nevoie căsnicia unui muncitor cu creierul.”

Un om de știință îndrăgostit, care își definea dragostea nu prin exaltare, ci prin echilibru. O femeie care nu doar că l-a inspirat, dar i-a fost esențială, ca un punct fix într-o lume în continuă mișcare. Iar în această mărturisire, scrisă într-un alt timp, rămâne ceva neschimbat: nevoia fiecăruia de a găsi, dincolo de pasiune, pe cineva care să-l înțeleagă și să-l așeze în locul potrivit.