Cei mai mulţi dintre noi simţim că avem un drept de proprietate imediat și aparent nemijlocit asupra gândurilor, emoţiilor, percepţiilor noastre. Nu trebuie să facem niciun efort ca să știm că un gând răzleţ, poate chiar nedorit, e totuși produsul propriei noastre minţi. Dar această conștiinţă de sine, pe care o luăm drept garantată, e un fenomen foarte complicat și care nu funcţionează întotdeauna bine. 

Putem empatiza până la un punct cu trăirea psihotică astfel: imaginaţi-vă un gând oarecare, un dialog interior, apoi imaginaţi-vă că nu îl mai recunoașteţi ca fiind al dumneavoastră. În psihoză, această ruptură e radicală: pierzând orice drept de proprietate asupra unui gând, el devine obligatoriu al altuia, al unei entităţi misterioase care ni-l impune cu forţa. Mintea nu poate suporta un asemenea nonsens și începe să ţeasă o poveste delirantă care explică eroarea fundamentală: poate cineva ţi-a implantat un nanocip, poate o societate secretă te urmărește și te controlează telepatic. Lucruri aleatorii și coincidentale devin legate în mod evident, mesajele de la televizor par să-ţi fie adresate, totul este o conspiraţie.

Prototipul gândirii conspiraţioniste este delirul, dar nu e obligatoriu să fii delirant ca să fii conspiraţionist. Delirurile, de altfel, se aseamănă foarte mult între ele, ceva ce-l uimește mereu pe proaspătul rezident de psihiatrie, dacă e cât de cât atent. Tot așa, psihiatrul post-pandemic e uimit cum teoriile ciudate care fermentează într-un anumit strat cultural seamănă până la identitate cu delirurile. 

Conţinutul lor e cultural, o cultură a rănii, a dezintegrării și a sărăcirii. Psihoza nu e altceva decât o regresie a minţii rănite, pe un nivel mai simplu, mai vechi de organizare. Dar dacă în mod tipic omul delirant e alienat, respins de societate și extrem de însingurat, asistăm azi la deliruri care agregă oamenii în mase dominate de aceleași frici fundamentale și cu același mecanism iraţional de a le face faţă. Cred că putem vorbi despre o enormă criză existenţială colectivă, o lipsă de sens care e suficient de adâncă încât să distorsioneze percepţia realităţii. E suficient de acută și de dureroasă încât să adopte orice naraţiune a salvării i se oferă, oricât de 
caricaturală ar fi.

Dacă psihoza individuală e tratabilă farmacologic, cum tratăm „psihoza” colectivă? Cum facem faţă lipsei de sens și fricii din vieţile noastre? Răspunsul, după umila părere a acestui psihiatru, e tot în cultură. Fenomenului cultural delirant nu îi putem răspunde decât prin cultura conștientă și deliberată, prin literatură, muzică, teatru, cinematografie, umor, toate modurile de transcendenţă și sublimare. Lucruri pe care adesea le considerăm luxuri sau mofturi, când de fapt sunt singura 
vindecare posibilă.