Aș zice că am trăit suficient, și suficiente, să fi adunat o experienţă cât privește percepţia medicilor despre presă, dar și a presei privind medicii și, în cele din urmă, locul pe care îl ocupăm – cu adevărat – în societate.

Cu atât mai mult, ca psihiatru, sunt momente în care am realizat cât de greu poate atârna cuvântul nostru, dar și cât de ușor poate fi de deturnat. Simpla pronunţie a psihiatrului antrenează fenomene în cascadă, și asta pentru că mintea umană continuă să fie o enigmă pentru omul de rând, ca și boala psihică. Simetric, problema bolilor psihice antrenează prejudecată și stigmă, uneori dusă la absurd. Asta nu vrea să spună, totuși, că în faţa alunecării culturii, a societăţii înspre modele rupte de realitate ar trebui să rămânem tăcuţi, „nu cumva să...”. 

Zilele acestea în România are loc o confruntare istorică (ar spune unii) între ideologii. Indiferent cum vom ieși din ea, următorul președinte al ţării noastre va fi ori a) o femeie de bună credinţă, dar cu lacune în pregătire și exponenta unui curent progresist, pe alocuri șubred, ori b) un personaj deocamdată cunoscut pentru opinii anti-medicale, anti-știinţifice. Acesta din urmă, printre altele, s-a pronunţat a fi un antivaccinist convins, dar și un adept al apei ca vector nanotehnologic. Cred cu tărie că breasla mea trebuie să stea alături de anumite valori inalienabile. 

Fiecare avem opţiunea de-a prefera un partid sau altul, niciun partid sau orice echipă de fotbal. Dar mai cred că, laolaltă, când se confruntă lumi, treaba noastră e să stăm lângă acele lucruri care ne definesc menirea: aceea de a fi alături de oamenii în suferinţă, dar și de-a educa aceiași oameni, și pe oricine altcineva, despre ce înseamnă sănătate, boală, terapie ori tratament. 

Drept urmare, îmi fac o datorie de conștiinţă. Găsesc egalmente periculos când taxăm oameni care sunt de altă opinie cu noi faţă de cine ar trebui să guverneze sau să conducă o ţară. Dar, spune maxima, dreptul la opinie nu e totuna cu dreptul la adevăr.

În săptămânile următoare sunt varii neadevăruri care vor fi repetate, accentuate și folosite în spiritul propagandei. Noi, ca medici, putem să comunicăm, nu în spiritul vreunei candidaturi, cât în spiritul adevărului. Asta pentru că, de fapt, noi înșine am ajuns să suferim de varii dubitaţii morale. Există, și în medicina românească, modele și practici dubioase, amestecul dintre raţional și iraţional, între procedură și escrocherie terapeutică. 

Mă gândesc că timpul actual cere, mai mult decât oricând, să ne raliem nu în spatele vreunui candidat, cât în spatele bunului simţ și al demnităţii noastre de breaslă.