La fiecare sfârșit de an, de Sărbători, se înmulţesc crizele de sănătate mintală. Putem să speculăm asupra motivelor: consumul exagerat de alcool, familii disfuncţionale ai căror membri stau prea aproape unul de altul, medici în vacanţă și o relaxare a vigilenţei noastre sanitare. Și de Sărbătorile acestea am petrecut multe ore la telefon, „organizând intervenţii în teritoriu”, adică sunând la Urgenţe și încercând să mă coordonez cu colegii din spital, de pe ambulanţă, din secţiile de poliţie. Proces care e de fiecare dată nepermis de greu.

Nu știu dacă de vină e legislaţia ambiguă sau lipsa de personal și de competenţă colectivă, dar aceste intervenţii, care ar trebui să fie cât mai scurte și nedureroase – vorbim de simplul transport al unui pacient tulburat la camera de gardă a spitalului de psihiatrie sau la Urgenţe –, durează lungi ore de chin și risc pentru toţi cei implicaţi: pacienţi, familie, noi înșine.

Într-un dialog cu membrii unui echipaj de ambulanţă, colegii îmi mărturiseau că văzuseră și interveniseră în nenumărate cazuri asemănătoare. Și eu la fel, am vrut să zic, am asistat la mult prea multe intervenţii de internare nevoluntară și, la prima vedere, toate seamănă. Am avut atunci mica revelaţie că, în situaţiile acute, experienţa noastră este mai ales orizontală, statistică. Vedem foarte multe situaţii și ne tragem învăţămintele din patternurile ce se degajă din ele, elementele comune, căile bine bătute de actorii acestor drame.

Ceea ce ne lipsește e însă experienţa verticală. Intervenind în criză, nu știm destule despre viaţa omului cu care avem de-a face, despre lunga poveste și multele răscruci prin care a trecut ca să ajungă în acea criză. Asta exact în clipa în care nevoia de empatie bine controlată și delimitată e maximă. E povara medicilor și lucrătorilor sanitari de peste tot: prea mult de lucru, prea puţin timp să intrăm în detalii, în profunzime. 

Una dintre marile diferenţe dintre psihiatrie și psihoterapie e exact aceasta: psihiatrul, medic fiind, vede mulţi pacienţi, insuficient de frecvent și în consultaţii prea scurte, psihoterapeutul îi vede des și cât timp are nevoie. Psihoterapia e un element-cheie, fără de care orice îngrijire de sănătate mintală e deficitară și superficială. E încă un lux, dar există. În celelalte specialităţi însă, cine își asumă privirea verticală, profundă, în vieţile pacienţilor?