Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Dr. Vlad Stroescu: „Ciclismul este meditaţia mea”

Viața Medicală
Mircea Crețu vineri, 11 noiembrie 2022

Mișcarea este benefică în orice fel de patologie mintală, spune dr. Vlad Stroescu, medic specialist Psihiatrie. Scrisul, la rândul său, poate fi vindecător.

Carte de vizită:

  • Absolvent al Universităţii de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București
  • Fost medic rezident la Spitalul de Psihiatrie „Alexandru Obregia” din București
  • Stagiu de psihiatrie de urgenţă și psihiatrie de legătură în Franţa

stroescu ciclismul este

Hobby-ul poate fi înţeles și ca „zona tainică” a personalităţii. Adesea, însă, în întunericul personalităţii se ascund „monștrii” cu care convieţuim. Cum vede un medic psihiatru conceptul de hobby ca zonă de performanţă eșuată?

Niciodată nu m-am uitat așa la hobby-urile mele. Pentru mine, ele reprezintă un mod de a călători. De pildă, într-o zi, într-un oraș din Grecia, am intrat într-o librărie și am cumpărat un buzuki. De atunci mă străduiesc să-l zdrăngăn, ceea ce mi-a deschis orizonturile despre un anumit gen de muzică venită din Imperiul Otoman și călătorită până-n Europa și cu care, într-un fel, am continuat să călătoresc de-atunci.

Deci, pentru mine, hobby-urile au mai mult legătură cu ceea ce este în afară decât cu ceea ce este înăuntru. Sau poate nu m-am aplecat eu suficient asupra „pivniţelor” din domiciliul propriu.

Și totuși, sunt oameni care văd zona aceasta ca pe o iubire neîmpărtășită, întreruptă de destin. Ceea ce nu înseamnă însă că „iubirea” nu a rămas acolo.

Da, aici aveţi dreptate, pentru că dacă e să vorbim despre bicicletă, eu nu am mers pe ea în copilărie. M-am apucat la 30 de ani, așa că ceva din mine a rămas involuat.

Adică merg pe bicicletă ca un puști de 12 ani, care n-a apucat să facă lucrul ăsta. Și îmi pare bine că o parte din mine a rămas suficient de necoaptă cât să mă bucur ca un copil și să văd bicicleta ca pe ceva care umple un gol pe care, poate, ar fi trebuit să-l umplu altfel.

Sunteţi de acord că hobby-ul reprezintă o formă de abatere de la datorie și, de aceea, o impietate într-o epocă în care nu mai este timp să fii egoist?

Ca să fiu sincer, de fiecare dată când plec cu bicicleta mă simt extrem de vinovat pentru că trebuie să rup din altă parte. Trista realitate a unui om de vârsta mea, de vârstă mijlocie, este că, de cele mai multe ori, trebuie să faci ce trebuie făcut, nu ce vrei să faci.

Doar că medicul din mine știe că din când în când trebuie să faci „ce vrei” ca să poţi să supravieţuiești și să [poţi să] faci mai multă vreme ceea ce „trebuie” să faci. Sau cel puţin așa mă mint frumos. Și poate că este și un sâmbure de adevăr că îmi permit egoismul acesta – să rup un pic de timp doar pentru mine –, spunând că asta o să mă ajute să îl dau înapoi, poate chiar înmulţit, mai târziu.

O clipă rară de curaj

De ce bicicleta și scrisul?

Bicicleta a fost o conjunctură. O rară clipă de curaj. Era ianuarie în 2010, în Marsilia. Eram pe malul mării și în clipa aceea mi se părea că nu are de ce să-mi fie frică de nimic pe lume. Am văzut bicicletele automate de închiriat la o staţie de plajă, am urcat pe una și am mers. Iar experienţa a fost atât de euforică, încât n-am mai reușit să mă las. A fost, de fapt, o breșă în carapacea mea de anxietăţi. A fost o întâmplare fericită. Dacă se întâmpla în port, poate mă urcam pe o barcă și dus eram. Poate acum aș fi comercializat cafea în Etiopia, ca Rimbaud.

Cât despre scris, poate că au fost mai mult circumstanţele. Am crescut înconjurat de cărţi, părinţii mei sunt mari iubitori de scris. Tatăl meu este poet, mama mea este profesoară de limba română. Iar eu probabil că am o doză de histrionism, care îmi dă la o parte inhibiţiile și jenele și mă face să împărtășesc ce-mi trece prin cap cu nefericitul care apucă să mă asculte. Dar, datorită unor lucruri pe care le-am scris, am ajuns să cunosc niște oameni fantastici, mult peste nivelul meu.

Este singurătatea, caracteristică scrisului și ciclismului, numitorul comun care v-a atras către ele?

De obicei, când sunt pe bicicletă singurătatea este una mai profundă. Acolo nu mă ascultă nimeni Suntem doar eu, drumul și peisajul. Ciclismul e meditaţia mea. Acolo, fără niciun pic de efort, de mantre sau de pseudo-misticisme, mă simt foarte conectat și la corpul meu, și la lumea din jur. Și poate că aici e numitorul comun – e o transcendenţă în bicicletă, și orice ciclist pasionat știe lucrul ăsta.

În scris încerc să fiu transcendent, dar de cele mai multe ori eșuez. Așa că în ciclism, deși sunt departe de a fi un ciclist performant, cred că am reușit ce-mi propuneam. În scris sunt încă departe. Dar poate izvorăsc amândouă din aceeași încercare – de a-ţi ieși cumva din piele, deși, paradoxal, sunt activităţi solitare.

Ce consideraţi că poate aduce beneficii mai importante în echilibrarea psihică – anduranţa sau ruperile de ritm pe care le implică pedalatul?

Am avut ambele tipuri de plimbări și sunt foarte diferite. Atunci când urc pe munte, la final, e un anumit gen de satisfacţie, când merg pe teren plat și ajung undeva departe de lume, într-un sat necivilizat, e un alt gen de experienţă. Amândouă mă ajută. Anduranţa este liniștitoare, iar efortul intens este euforizant. E o combinaţie de antidepresiv și de anxiolitic.

Trăim o pandemie de suferinţă psihică

Cât de „sănătoasă” este omenirea secolului XXI?

Aici sunt două păreri diferite. Unii spun că depresia este „boala secolului”. Alţii spun că ea a existat dintotdeauna, poate dinainte să fim oameni. Probabil că numai psihozele, cum e schizofrenia, există doar de când avem un limbaj.

Ce s-a schimbat foarte mult în ultima vreme este, după părerea mea, contagiozitatea. Comunicând atât de ușor, dar adesea superficial, primul lucru care difuzează sunt emoţiile rele. Din om în om, în social media, fără să conteze foarte mult conţinutul – e foarte ușor să apeși pe niște butoane. Așa că am văzut în ultimii ani chiar și psihoze contagioase, care erau considerate înainte o raritate.

Psihozele de grup erau anecdote citate în literatură. Acum cred că sunt la ordinea zilei. Sigur, acum nu toată lumea care intră într-o buclă, într-o spirală a fricii, este psihotică în sens clinic.

Dar pot exista simptomele fără să existe neapărat în profunzime. Asta e marea diferenţă – omenirea e într-un fel de pandemie de suferinţă psihică. Nu știu dacă e mai multă ca în trecut, s-a schimbat însă felul în care o împărţim.

Vorbim numai despre suferinţă, nu și despre percepţii aberante?

Și ele, după părerea mea, sunt motivate de emoţii rele. Sunt unele lucruri atât de greu de tolerat încât acceptăm foarte ușor o explicaţie pervertită. Evident anormală, flagrant anormală și falsă, dar care este foarte ușor de înghiţit. Așa, ca o mâncare proastă. Emoţiile rele duc foarte ușor la un clivaj, la o rupere de realitate. Aderăm la niște fantasme nocive mult mai ușor decât aderăm la realitate.

Consideraţi că ciclismul și scrisul pot avea în general efecte pozitive asupra sănătăţii oamenilor?

Sportul este favorabil în orice fel de patologie mintală. Sigur, e un mic paradox, pentru că dacă poţi să mergi zilnic pe bicicletă, înseamnă că nu erai chiar atât de deprimat. Deci trebuie să ai măcar un minim de energie să începi.

Un sport este cu atât mai benefic cu cât conexiunea minte-corp e mai pronunţată. Și la bicicletă cred că ea e foarte importantă. Dar dacă te duci și lucrezi doar la niște aparate, unde mișcarea e ghidată de niște șine, iar tu nu ai nimic de spus în privinţa asta, trebuie să faci doar efortul
necesar. Acolo această conexiune mi se pare mai mică.

Iar scrisul are ceva și mai frumos. El depășește bariera empatică apărută adesea în boala psihică. Adică, este posibil să ne întâlnim cu o persoană care suferă îngrozitor, dar care nu ne poate spune și nu o putem înţelege. Dar dacă acea persoană este în stare să se așeze să scrie, să picteze sau să facă un alt act artistic, s-ar putea să înţelegem dintr-o dată mult mai bine.

Și, după părerea mea, cred că acesta este rolul fundamental al artei. Se pot spune lucruri care, altfel, par aproape imposibil de spus. Și, din punctul acesta de vedere, să scrii, dacă te mai și citește cineva, este vindecător și pentru tine, și pentru cei din jur.

Citiți și: Dr. Gabriela Mihăilescu: „Deviza mea: nu există nu se poate!”

 

Etichete: vlad stroescu hobby bicicleta scris ciclism

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 199 de lei
  • Digital – 149 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC