Născuţi toţi înainte de 1989, am fost cei de la care poate lumea s-ar fi așteptat la o schimbare. În schimb, am fost o generaţie destul de dezbinată, dar nu într-un fel ostil. Dovadă stă faptul că am ţinut foarte puţin legătura între noi și, la „strigarea catalogului”,  de-abia dacă ne mai recunoșteam. A fost generaţia primului mare val de emigrare, după deschiderea frontierelor Europei. Mulţi veniseră din Franţa, Germania, Elveţia, Scandinavia, Americi. 

Unii au cariere strălucite. Câţiva au preferat să renunţe la medicină, să devină antreprenori sau să lucreze în industria farmaceutică. Doi dintre ei au devenit psihoterapeuţi. Câţiva, nu mulţi, nu mai sunt deloc, am tăcut câteva secunde pentru ei. O colegă din Strasbourg a mulţumit colegilor rămași pentru că au grijă de părinţii celor plecaţi. A fost un mic duș rece: avem cu adevărat grijă de ei? Cei rămași, sper să nu se supere nimeni, am îmbătrânit ceva mai mult decât cei plecaţi, am căpătat rotunjimile, unghiurile și ridurile omului balcanic. În România, și oamenii, și lucrurile îmbătrânesc mai repede. 

Am vizitat puţin facultatea. Amfiteatrul mare părea mai mic: absurd, doar nu am crescut în înălţime. Singura sală deschisă era de anatomie, albă și încremenită în timp, până și cadavrul de studiu ar fi putut să fie același din 1999. Câţiva profesori de atunci s-au transformat între timp în portrete pe pereţi. Privirea lor, dintr-o fotografie înrămată, e la fel de intimidantă.

Din fericire, spre seară, la cina dansantă, am lepădat anii și grijile și am redevenit toţi studenţi tineri, ne-am recunoscut ca și când nu ne-am fi despărţit – cum de am putut uita atât de mult? Ne-am reînnoit speranţele, ne-am făgăduit unii altora că nu vom mai permite ca timpul și spaţiul să ne mai rupă unii de alţii.  Suntem cam la jumătatea drumului profesional. Fiecare dintre noi și-a găsit calea și o duce binișor. Dacă am reușit, împreună, să mutăm munţii măcar cu un micrometru, așa cum ne propuseserăm, e o întrebare mult mai grea.