Echipamentele de tip exoschelet (și nu numai) pot deveni mult mai intuitive odată cu dezvoltarea inteligenţei artificiale. Pot ajunge până acolo încât, la o simplă intenţie de mișcare a pacientului, ele să știe să o continue în lanţ cinematic, „învăţând” („machine learning”) și perfecţionându-și astfel performanţele în urma interacţiunii om-mașină.

Recuperarea medicală românească a trecut, de-a lungul timpului, prin frământări diverse, precum întreaga noastră societate. Au tot fost discuţii privind denumirea specialităţii și probleme legate de proprietatea asupra unor active din staţiuni balneoclimatice ș.a.m.d. 

În sectorul balnear, cu toate rănile sale (v. Băile Herculane), există totuși unele elemente de relansare, pe de o parte, și pe de alta, încă avem unităţi de elită cu acest profil. Există în ţara noastră și oameni care încearcă să dezvolte acest domeniu. Am discutat despre aceste aspecte cu prof. dr. Gelu Onose, unul dintre profesioniștii de marcă din domeniul recuperării medicale românești și internaţionale.

Denumirea specialităţii a fost subiect de discuţii o bună perioadă de timp în România. Care mai este, astăzi, denumirea acestei specialităţi?

Recuperare, medicină fizică și balneologie, consider. Oficial, Medicină fizică și de reabilitare, lucru cu care nu o să fiu de acord niciodată. Lăsând la o parte elementele de semantică vizavi de recuperare-reabilitare, nu pot să accept dispariţia termenului de balneologie de pe parafa acestor medici, colegi ai noștri de specialitate. Circa jumătate dintre ei lucrează în balnear și acordă proceduri balneare acolo.

Eram recunoscuţi pentru reţeaua balneară. Mai există ceva din acele staţiuni?

Majoritatea lor există. Încă avem unităţi de elită. Avem și staţiuni balneare care încep încet-încet să se revigoreze. Unele dintre ele și-au mai revenit. Felix, Covasna, Techirghiol, Eforie, Mangalia. Geoagiu s-a redresat, de asemenea, foarte bine. 

S-a dezvoltat mult și domeniul neurorecuperării. Aceasta, faţă de recuperarea obișnuită, are anumite particularităţi majore, din cauza riscului vital și a îngrijirilor recuperatorii, absolut necesare, dar complexe și deloc ușor de acordat în mod performant.

Și pe această zonă au fost dispute, legat de cine să se ocupe de recuperarea pacienţilor. Cum s-a rezolvat problema?

Încă dinainte de 2010, am perfectat împreună cu profesorul Mureșanu și cu regretatul profesor Băjenaru – era pe atunci președintele Societăţii de Neurologie din România – un protocol în care prevedeam delimitarea elementelor de competenţă în domeniul neurorecuperării.

„O greșeală se poate face o singură dată”

Cum sunt delimitate aceste compe­tenţe?

În stadiul supraacut – primele 24 de ore – și acut – prima săp­tămână –, pacientul este încă instabil. De aceea, îngrijirile recuperatorii se pot acorda în cadrul secţiilor de neurologie. Pentru aceasta, există un compartiment, în cadrul secţiei, care acordă elemente de îngrijiri recuperatorii.

 De ce? Pentru că, așa cum spunea un fost președinte al Societăţii internaţionale a măduvei spinării, o greșeală se poate face o singură dată. După aceea, îţi trebuie nu știu cât timp să o repari sau nici nu o mai poţi repara. Vorbim de bolnavi foarte fragili.

Cât durează această etapă?

În jur de 10-14 zile. Aflându-se deja la neurologie, acolo trebuie administrat pachetul iniţial de îngrijiri recuperatorii, pe care neurologii și-l asumă. De aceea s-a vehiculat ideea unei competenţe în neurorecuperare, la care să aibă acces și să și-o dobândească atât medicii de neurologie, cât și cei de recuperare, neurochirurgii.

După cele 10-14 zile ce se întâmplă cu pacientul?

Odată stabilizat cât de cât, este transferat în secţia de neurorecuperare, unde coordonarea ansamblului demersurilor de evaluare și terapeutico-recuperatorii aparţine medicilor de recuperare. De ce spun stabilizat cât de cât? Pentru că, așa cum spunea și profesorul Dafin Mureșanu, bolnavii neurologici sunt bolnavi hipercronici, care nu se stabilizează cu adevărat niciodată. 

Zici, după doi-trei ani, că „uite-l, e pe picioare, merge”, și te trezești că face, spre exemplu, o criză epileptică sau/și că apar dureri neuropate, uneori chinuitoare. Deci, să nu ne facem iluzii.

Din criză în criză

Care consideraţi că este elementul esenţial în recuperare?

Evaluarea este un element absolut esenţial în specialitatea noastră. Este foarte importantă pentru a ști dacă și când e momentul de intervenţie recuperatorie, care este statusul biologic al pacientului, astfel încât să nu-l decompensezi, care este dozajul și pentru standardizarea diagnostică și de abordare multiplană. 

Al doilea este stăpânirea tehnologiei. Trebuie să ai și cu ce. Tehnologia este din ce în ce mai scumpă, mai ales elementele de robotică, inclusiv exoscheletele, dispozitivele de realitate virtuală/augmentată etc.
 

Știu că aţi și fost premiat, în echipă, pentru un prototip de exoschelet.

Așa este. La Salonul internaţional de invenţii de la Geneva, în 2008. E vorba de un dispozitiv ortetic mecatronic, cu vocaţie de costum, practic. Din păcate, din 2010 este tot în stadiul de, să zicem, testări. Testări pe care a trebuit să le întrerupem din cauza crizelor din 2009-2010, când fondurile pentru cercetare s-au tăiat primele. 

De atunci o ţinem tot din criză în criză și nu găsim finanţare pentru a duce la capăt acel exoschelet robotizat. Acum am făcut o schiţă de consorţiu cu colegii de la Universitatea Tehnică a Moldovei de la Chișinău, dar nu știu cum o să fie. Sperăm să reușim... totul depinde de resursele economice.

Rezolvă acest exoschelet problema persoanelor cu deficienţe motorii?

Deocamdată, nici cel mai avansat exoschelet din lume nu satisface perfect funcţional necesităţile acestor persoane: tot cu două cârje sau un cadru tetrapodal funcţionează. În plus, dispozitivul este purtat „pe dinafară”, peste îmbrăcăminte, inclusiv cu conotaţii negative de ordin estetic/ psihologic. 

În momentul în care aceste exoschelete vor fi suficient de miniaturizate să poată fi purtate subvestimentar, situaţia se va schimba radical. Și mai e ceva: să aibă suficientă autonomie, pentru că îţi trebuie 25-60 poate chiar 100 de waţi ca să ţii un om de greutate medie, nu mai spun unul mai solid. Bateria ar trebui să ţină trei-patru ore cel puţin, pentru că altfel trebuie să stai lângă priză tot timpul.
 

Prototipul dumneavoastră ar permite această autonomie?

Deocamdată nu, dar pentru că din 2006 tot auzim că vor apărea baterii de mărimea unui card, care se încarcă într-un minut, încă sperăm.

„O luptă-i viaţa, deci te luptă!”

Putem spera totuși la o rezolvare cât de cât a acestor probleme?

După părerea mea, cu excepţia terapiei genice în amiotrofia spinală, din punct de vedere farmacologic cred că suntem mai departe de rezolvarea problemei decât prin abordarea aceasta tehnologică, precum exoscheletele. 

Adică această lipsă de comunicare existentă în cazul unei leziuni medulare, de exemplu – comenzile voluntare de la creier nu mai ajung la efectorul muscular, în periferie –, să poată fi suplinită de exoschelet.

 Acesta, odată cu dezvoltarea inteligenţei artificiale, poate deveni mult mai intuitiv, astfel încât la o minimă intenţie de mișcare să știe să o continue în lanţ cinematic, cu ajutorul unor motorașe – tot mai miniaturizate, dar la fel de puternice. 

Pe lângă aceasta, intenţia de mișcare se poate nuanţa suplimentar prin culegerea non-invazivă de date, electroencefalografic. Apoi, prin softuri perfecţionate, se traduc comenzile voluntare motorii cerebrale și se transmit wireless la motorașe, ocolind calea anatomo-fiziologică reprezentată de măduva spinală, dacă aceasta a devenit nefuncţională.

Prototipul dv. ar permite aceste update-uri?

Dacă am avea bani, am putea aplica toate acestea pe proiectul nostru, dar și alte optimizări.

Vorbim aici de un proiect sută la sută românesc.

Sigur. Este realizat de cercetători de la Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni” și de la Institutul de Cercetări pentru Tehnologia Construcţiilor de Mașini. Dar, din păcate, când s-a terminat finanţarea, s-a terminat și proiectul. 

De atunci, prototipul nostru stă într-o hală la respectivul institut. Și mai e ceva, dacă am găsi o finanţare, găsim și cu cine să executăm? Căci în industria românească... mi-e greu să cred că mai putem face ceva. Nu pot să spun decât că luptăm în continuare: O luptă-i viaţa, deci te luptă!