Termenul de insuficienţă cardiacă (IC) a fost introdus în medicină de Vacquez în anul 1913.Intenţia a fost sublinierea primatului inimii, cu accent pe diminuarea forţei contractile de rezervă a acesteia. În context, școala franceză de medicină definea IC, din punct de vedere clinic, drept un sindrom caracterizat prin tulburări subiective de efort, fenomene de stază circulatorie viscerală și la periferie, ce pot apărea în  cursul evoluţiei oricărei afecţiuni  cardiace.

Limbajul medical anglo-saxon al vremii a adoptat termenul de IC congestivă, pentru accentuarea fenomenului de stază sanguină la examenul clinic (sau necropsic).
Pe parcursul primei jumătăţi de secol de la formulare, conţinutul conceptual al IC se „îmbogăţește” cu formulări adiţionale, în intenţia unei definiri mai precise. Insuficienţa cardiocirculatorie punea accentul pe unitatea funcţională, fiziologică și patologică a aparatului cardiovascular, fără minimalizarea importanţei tulburărilor de la nivelul inimii. Dar și fără pierderea din vedere a rolului activ al teritoriilor vasculare în adaptarea continuă a circulaţiei și a dereglărilor care se pot produce la acest nivel.

În faţa profesorului Octavian Fodor

Referitor la conţinutul termenului de IC, acestea erau noţiunile pe care le-am întâlnit în medicina internă clujeană, în perioada anilor 1970-1979. 

Mai întâi ca student (vezi foto din 1974, în care, în anul IV fiind, prezentam în amfiteatru în faţa profesorului Octavian Fodor un caz de insuficienţă cardiacă globală, înaintea cursului ce urma a fi prezentat de profesor), ulterior ca medic-intern și asistent universitar prin concurs. Optând pentru cariera universitară, de-a lungul anilor, domeniul IC a fost unul preferenţial atât în materie de diagnostic neinvaziv, cât și de terapie. 

Forme și evaluare clinică

Formele clinice ale IC („aspectele clinice particulare”) erau definite drept insuficienţa ventriculară stângă (secundară afecţiunilor ce interesează sau supraîncarcă ventriculul stâng), insuficienţa ventriculară dreaptă (în boli ce se răsfrâng asupra ventriculului drept), dominată de manifestări de stază în venele cave, și insuficienţa cardiacă globală, derivată în timp din cele două forme sau de la început prin boli ce interesează concomitent ambii ventriculi (ultima formă fiind întâlnită cel mai des în practică la vremea respectivă). 

Termenul de decompensare era sinonim cu cel de IC, subliniind apariţia fenomenelor de IC în cardiopatii cronice, compensate anterior. Compensarea afecţiunii cardiace presupunea evoluţia favorabilă a IC, în condiţii de repaus, regim igieno-dietetic adecvat, cardiotonice și diuretice. Evaluarea clinică a severităţii IC a stat la baza „stadializării” acesteia, definită prin trei grade. IC de gradul I presupunea prezenţa doar a simptomelor funcţionale, în primul rând dispneea progresivă de efort. În IC de gradul II erau prezente fenomene de stază, fie pulmonară (raluri de stază), fie la nivel hepatic (hepatomegalie). În IC de gradul III dominanţa stazei generalizate (edeme, eventual colecţii în seroase) se accentua, întâlnindu-se tabloul complet al IC globale, până la stadiul de anasarcă. 

Termenii de IC acută versus IC cronică aveau uneori un grad de relativitate, ducând chiar la confuzii, când o cauză precipitantă creează impresia de IC acută. IC ireductibilă (refractară), definită ulterior IC greu reductibilă, presupunea situaţia în care toate mijloacele de tratament ale vremii, aplicate corespunzător, nu mai reușeau să influenţeze favorabil, în mod evident fenomenele de IC.

Clasificările NYHA

În anul 1964 este elaborată prima clasificare funcţională a IC, de către New York Heart Association (NYHA), în raport cu efortul necesar pentru a produce simptome (oboseală, dispnee). Conform acesteia, clasa funcţională NYHA I presupunea lipsa simptomelor la activităţi obișnuite, NYHA II apariţia la activităţi obișnuite, NYHA III la activităţi mai mici decât cele obișnuite, iar NYHA IV apariţia simptomelor în repaus. În încheierea acestei prime jumătăţi de secol de la introducerea noţiunii de IC în practica medicală, diagnosticul acesteia era predominant clinic, inclusiv, uneori, cu evaluarea timpului de circulaţie braţ-limbă sau a tensiunii (presiunii) 
venoase periferice. Determinarea capacităţii vitale pulmonare și/sau examenul radiologic toracic completau datele clinice. 

În anul 1973 este elaborată a doua clasificare funcţională NYHA a cardiacilor, conform căreia statusul cardiac (definit prin diagnostic anatomo-hemodinamic, etiologic și fiziopatologic) era „repartizat” în patru categorii (clase): 1. necompromis; 2. ușor compromis; 3. moderat compromis; 4. sever compromis. Prognosticul în aceste patru clase era considerat a fi: 1. bun; 2. bun cu tratament; 3. favorabil cu tratament; respectiv 4. rezervat în pofida tratamentului complex, inclusiv chirurgical.

Indici mecano-fonoecocardiografici

Anii ’80 ai secolului XX introduc în definiţia IC – acceptată în continuare, ca fiind un sindrom cauzat de incapacitatea inimii de a asigura un debit sanguin adecvat necesităţilor metabolice ale organismului – baza fiziopatologică de alterare a performanţei cardiace. Aceasta era determinată de patru factori principali: presarcina, contractilitatea, postsarcina și frecvenţa cardiacă.  Timp de zece ani am practicat evaluarea capacităţii funcţionale a inimii pe baza indicilor  mecanofonocardiografici în diverse cardiopatii – în primul rând, ischemică, cu sau fără infarct miocardic acut sau cronic. 

Lucrările știinţifice elaborate în acest domeniu au fost comunicate sau publicate în reviste de specialitate din ţară și/sau străinătate. Un moment de referinţă îl reprezintă participarea cu două lucrări din acest domeniu la cea de-a patra „Conferinţă Europeană de Mecanocardiografie” (Budapesta, 11-14 septembrie, 1985). Evaluarea insuficienţei de pompă post-infarct miocardic – mecanografic și ecocardiografic – pe un număr de 1.100 de pacienţi, pe durate de monitorizare de până la 15 ani de la debutul bolii, a constituit suportul realizării tezei de doctorat, pe care am susţinut-o la începutul anilor ’90. 

Ultimele două decenii ale secolului XX utilizează, predominant, clasificarea funcţională NYHA a IC (cu unele nuanţări în formularea conţinutului claselor, care depășesc cadrul materialului de faţă), concomitent cu restrângerea utilizării gradelor I-II-III de IC (în funcţie de simptomele și semnele clinice). Odată cu restrângerea domeniului mecanografic, câștigă teren evaluarea ecografică funcţională cardiacă (iniţial cu accent pe fracţia de ejecţie a ventriculului stâng, FEVS), cu sau fără nevoia concomitentă a altor metode (izotopice etc.).