Cu puţină vreme în urmă am vizitat un profesor universitar, pensionat de aproape un deceniu. M-a invitat să-mi arate o carte, aflând de pe o reţea socială că sunt interesat de acel volum din secolul al XVIII-lea.

Așteptam să-l revăd mai ales pentru că este unul dintre puţinii care preţuiesc cultura în mod real, și nu ca pe o medalie cu care te fălești când ești invitat la vreun eveniment public. Am sunat, dar nu a răspuns nimeni, așa că am încercat poarta de la intrare, apoi ușa, care erau deschise. De cum am intrat, l-am zărit într-una dintre camere, pe un scaun, la birou, în faţă având un laptop și în buzunar telefonul.

Nu se mai putea deplasa de ani buni, în urma unui accident domestic. Numeroasele intervenţii chirurgicale, internările multiple și feluritele tratamente l-au transformat. Din omul înalt, solid, care producea un curent de aer când trecea pe lângă tine, se virase într-un suferind nefericit și neputincios, singur, asistat de o infirmieră mereu grăbită și extrem de vulnerabil la prădători de tot felul.

Evident că m-am bucurat minute în șir de carte, evident că am descoperit și alte comori bibliofile. Însă, bucuria a fost modestă în faţa necuprinsei întristări care-l înconjura și care împresura totul. Năpădit de jale, bătrânul profesor a început să plângă atunci când l-am îmbrăţișat.

Ca iubitor și promotor al cărţii, ar părea nefiresc să spun că m-am gândit foarte mult la ce i-au ajutat sutele de tomuri de știinţă citite – „cele apărute în lume între 1990 și 2000” – dacă acum este un bulgăre de humă tremurândă?! Veţi spune că un accident stupid și complicaţii numeroase nu-i pot fi atribuite, cum nu putem spune că lectura miilor și miilor de pagini a fost în van.

Între minte și corp

De atunci, dar nu doar de atunci, mă tot gândesc la separarea pe care intelectualii, universitarii continuă să o facă între minte și corp. Cugetăm, predăm, deci existăm! Sau mergem, ne deplasăm, acţionăm, deci existăm? Când eram la Tecuci, în serviciul de chirurgie, văzându-l cum ieșea din sala de operaţie, cu tricoul și pantalonii încărcaţi de sudoare, lipiţi de trup, îi spuneam doctorului Teodorescu că, pesemne, e obosit. „Domnu’ Ricy, muncă este la împins vagoane!”.

După un duș rapid, vizita secţia și vedea pacienţii din triaj. Mânca extrem de puţin și seara alerga, la Bârlad, pe dig. Avea o condiţie fizică bună, chiar și după trauma post-recluziune. Un neoplasm, apoi altul l-au răpus, chiar dacă s-a luptat, cum n-am văzut pe nimeni altul, ca să trăiască.

După tratamentele chinuitoare din Iași, venea la Tecuci și, cu branula înfiptă în braţ, opera și examina bolnavi. Până ce boala l-a răpus definitiv.

Am crescut medical și chirurgical pe lângă un om al acţiunii. Un chirurg dinamic, care trecea ușor de la plăgi abdominale înspre organizarea de evenimente culturale complexe, dinspre gazetărie și emisiuni de televiziune înspre terenul de sport. În acele vremuri nu reflectam la ideea că maestrul meu nu făcea ierarhii: creierul, stăpânul a toate, și trupul, sclavul primului. Există un continuum, nu o separare, așa cum o fac oamenii, mai ales cei care-și spun „gânditori”, sau oamenii de știinţă, pe care-i numim „intelectuali”.

Din raţiuni didactice ne putem permite să izolăm părţi din noi și să le privim distinct. Însă, așa cum un pește când este pescuit se zbate în aer, la fel e recomandat să procedăm și cu organele pe care le analizăm: să le imersăm la loc în corp și ele vor continua să înoate liniștite, alături și împreună cu celelalte organe și sisteme din străfundurile fiinţei noastre.

Creieri înfipţi în pari

Organizez evenimente de când mă știu. Din liceu, mai exact. Dar parcă, de la an la an, le-am dus într-o zonă doar a minţii, de parcă acolo unde încerc să-i adun pe oameni ar fi niște creieri înfipţi în pari, așteptând să fie hrăniţi. Educaţia, cea medicală în special, deși aparent studiază chestii din corp, îl ignoră complet. Și nici măcar cu graţie.

Ce educăm în școală, aparent, este mintea, însă dacă ne-am lumina niţel, am realiza că educăm toate mădularele, pentru că totul se transmite prin corp și se receptează cu corpul. Și creierul este și el al corpului. Unde se oprește unul și unde începe celălalt?

Adesea mă gândesc la programul de viaţă pe care și-l impunea Francisc Rainer. Deschizându-i jurnalul, de la prima pagină descoperi că dimineaţa și-o începea adesea cu „obișnuitele exerciţii de scrimă”, că mișcarea matinală, „multele” exerciţii de gimnastică, mersul și băile reci le făcea cu „plăcere”.

Muncea în grădina casei din Iași și asta îl făcea să se simtă reconfortat. „Fără vigoare în cugetare și în acţiune nu pot avea o adâncă influenţă ca profesor”, scria într-o zi de vineri, 5 decembrie 1914. Dar poate cel mai important este că a înţeles că valoarea știinţifică a unui profesor „se măsoară prin intensitatea și claritatea cu care simte trăind organismul
omenesc ca un întreg”.