Există o frumusețe care se lasă privită și o frumusețe care ne obligă să gândim. Există flori pe care le admiri pentru culoarea lor și flori care, prin misterul formei, te fac să te întrebi ce anume înseamnă, de fapt, frumusețea. În albumul „Schițe 2024–2026”, semnat de prof. dr. Dumitru Dumitrașcu, desenul și cuvântul se întâlnesc într-un teritoriu comun, în care imaginea nu ilustrează gândul, iar gândul nu explică imaginea. Cele două se provoacă și se completează.

Albumul este, în esență, o invitație la privire și reflecție. Schițele, cu sensibilitatea lor florală, deschid un univers al formelor, al culorii și al fragilității. Aforismele adaugă acestui univers o dimensiune intelectuală și filosofică, construind în jurul artei și al frumosului o rețea de idei care depășește cu mult limitele unei simple cărți de imagini.

„Inteligența dă aripi, dar cultura dă orizontul în care zbori” — această afirmație poate fi citită și ca o cheie de lectură a întregului album. Inteligența este impulsul, cultura este spațiul în care acel impuls capătă sens. La fel, schița este gestul inițial, iar cultura privirii este orizontul în care acel gest devine artă. Într-un alt aforism, autorul notează: „Pășim prin artă dincolo de calea confortabilă și sigură pe care o deschide pentru noi știința.” 

Este aici o definiție discretă a artei ca depășire a certitudinii. Dacă știința ne oferă drumuri, explicații și repere, arta ne invită să ieșim din traseul cunoscut și să pășim spre ceea ce încă nu poate fi pe deplin explicat.
Poate de aceea, în universul floral al albumului, orhideea devine mai mult decât o floare. „Cu frumusețea lor barocă, orhideele ascund printre petale tot atâta mister cât o catedrală veche.” Comparația este revelatoare.

Frumusețea nu poate fi redusă la o definiție universală

Floarea și catedrala, natura și arhitectura, fragilul și monumentalul se întâlnesc sub semnul misterului. În ambele există ceva care nu se epuizează prin simpla privire. Frumusețea adevărată păstrează întotdeauna un rest de necunoscut. Și poate că aici se află una dintre ideile fundamentale ale albumului: frumusețea nu poate fi redusă la o definiție universală. „Dacă frumosul ar fi înțeles la fel de toată lumea, și-ar pierde frumusețea.” Aforismul introduce în discursul despre artă tocmai libertatea interpretării. 

Frumosul trăiește prin diversitatea privirilor care îl întâlnesc. Nu există o singură cale de a vedea o floare, o operă de artă sau lumea însăși. În această perspectivă, schița devine un act de libertate. „Din clipa în care artistul nu a mai urmărit să reproducă natura, și-a dobândit libertatea de a o inventa.” Aceasta este, poate, una dintre cele mai puternice afirmații despre actul creator din album. Artistul nu mai este prizonierul asemănării, ci devine creator de lumi posibile. Natura nu dispare, ci este transformată. Realitatea nu este abandonată, ci reinterpretată. De aici și libertatea motivului floral. Florile pot fi recunoscute, dar nu sunt captive în botanica lor. Ele trec prin filtrul sensibilității artistice și devin forme ale unei realități reinventate. Ceea ce rămâne nu este doar imaginea unei flori, ci emoția pe care aceasta o poate genera.

Albumul are, astfel, și o discretă dimensiune etică. „Creația dinamizează, ruina amorțește.” În doar câteva cuvinte, autorul trasează o opoziție între forța vitală a actului creator și inerția degradării. Creația este mișcare, devenire, energie. Ea presupune curajul de a începe, de a transforma, de a inventa. Ruina, dimpotrivă, este ceea ce rămâne atunci când energia creației încetează. Poate că tocmai de aceea florile sunt atât de prezente în această lume a schițelor. Ele sunt, prin însăși natura lor, imagini ale creației și ale devenirii. Înfloresc, ating plenitudinea, apoi se retrag. În fragilitatea lor există însă o formă de permanență: aceea a frumuseții care revine, mereu, sub alte chipuri.

De la artă la iubire

Dacă albumul începe prin a vorbi despre artă și cultură, el ajunge, în cele din urmă, la ceea ce este, poate, cea mai profundă dintre temele sale: iubirea. „Lipsită de frumos, existența ar fi doar urâtă, lipsită de dragoste ar fi însă imposibilă”, este o concluzie care schimbă perspectiva asupra întregului volum. Frumosul poate înnobila existența, o poate face mai luminoasă și mai bogată. Dragostea este însă ceea ce o face posibilă. În această ordine de idei, florile din album nu mai sunt doar exerciții de observație artistică. Ele devin semne ale unei lumi care, în ciuda fragilității sale, continuă să creeze, să înflorească și să caute sens.

„Schițe 2024–2026” este, prin urmare, un album despre privire, dar și despre ceea ce se află dincolo de privire. Este despre arta ca libertate, despre cultura ca orizont, despre frumos ca experiență personală și despre creație ca formă de rezistență împotriva inerției. Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase paradoxuri ale cărții: pornind de la schițe — forme aparent fragile, provizorii, aproape efemere — ajunge să vorbească despre lucruri care rămân.

Despre cultură. Despre artă. Despre frumusețe. Despre iubire. Despre acea parte din noi care, asemenea unei flori, continuă să caute lumina. „Acolo unde florile încep să gândească”, pentru că exprimă exact întâlnirea dintre cele două componente ale albumului: imaginea și ideea.