Atunci când este vorba despre opţiunea publicului, comedia rămâne lider autoritar. Iar perioada pe care o trăim întărește această axiomă. Scăpaţi de apăsarea măștii, suntem acum cotropiţi de știrile angoasante venite dinspre Ucraina. Sub aceste auspicii intru, seara, pe Calea Victoriei pe lângă Caru' cu bere, alunec în stânga pe strada Poștei și... dau nas în nas cu vreo 20 de băieţi îmbrăcaţi complet în negru, mascaţi și cu armele în mâini.

După câteva clipe de șoc și de socoteli referitoare la posibilele legături ale oricărei rude până la gradul patru cu orice persoană din Rusia, îmi revin, trec pe lângă flăcăi și intru, parţial liniștit de zâmbetul strâmb al bustului lui Gheorghe Dinică, în Teatrul de Comedie. Păi, vedeţi, nu e utilă comedia în vieţile noastre?

Nepotul meu, Veniamin, în regia lui Vlad Massaci, este un fel de comedie. Textul Ludmilei Uliţkaia, unul dintre cei mai solizi dramaturgi ruși contemporani, reia o mai veche temă a autorilor cu rădăcini semite – cea a coliziunii dintre tradiţia care a îndrumat secole de-a rândul drumul sinuos al poporului evreu și omenescul scos la iveală de realitatea imediată.

Arhitectura poveștii relevă un condei precis, genul de dramaturg cu un text greu de „tăiat” de regizor, care nu cade, însă, în tezism sau autovictimizare. O comedie în care personajele sunt construite în așa fel încât au calitatea de a ne deveni, foarte rapid, familiare. Aproape familiale! Desigur, este și meritul actorilor.

Așteptări împlinite

„Partea leului” și-o adjudecă, potrivit poziţiei pe afiș, așteptărilor,
PR-ului, vârstei, televiziunii, lui Mel Gibson, precum și multor altor realităţi, Maia Morgenstern. Cu o vervă care, personal, mi-a amintit de cea a lui Soleri în „Sluga” lui Strehler, nesuportând să-și oprească locului frenezia nici măcar o secundă, actriţa dovedește în rolul Esfirei Livovna o impecabilă tehnică a comediei cu ruperi de ritm și frazări.

Aici se recunosc anii de ucenicie trăiţi în proximitatea unuia dintre regii comediei românești, Dem Rădulescu. O performanţă impresionantă a unei actriţe ajunse la o vârstă care i-ar fi dat dreptul... să se rezume la drame psihologice.

Alături de ea, Emilia Popescu (Elizaveta Iacovlevna) reușește un rol adorabil, mocnind lângă vâlvătaia partenerei ei, propunând un personaj care încearcă să își echilibreze prietena. Un rol construit cu delicateţe și înţelepciune. Dacă acceptaţi comparaţia, ea este un Cadîr, în contextul în care Maia Morgenstern este un Tache și un Ianke la un loc.

Mai mult decât meritorie este și prestaţia tinerei actriţe Andreea Alexandrescu (Sonecika), fragilă și fermecătoare, cu o personalitate scenică ce i-a permis să ţină piept experienţei mai titratelor sale colege.

Distribuţia a fost completată cu Răzvan Krem Alexe (Vitea), un rol curat, dozat, al unui actor ale cărui calităţi vor fi, cu siguranţă, valorificate și în viitor. Scenografia Iulianei Vîlsan propune un interior cu iz patriarhal, amintind de epoca în care mirosul de lemn vechi din case era sinonimul unor valori umane purtătoare de consistenţă.

Una peste alta, spectacolul Teatrului de Comedie are toate premisele să aibă o viaţă lungă, reprezentând proba valorii unei echipe de actori care are, oricând, capacitatea de a umple sala.

Citiți și: Un spectacol revolut la Teatrul Odeon