Teatrul de Comedie găzduia o repetiţie generală (un fel de previzionare) cu piesa lui Paul Everac „D’ale protocolului”. În sală – autorul, câţiva funcţionari de la primărie și mai mulţi colegi de breaslă. Subiectul piesei era simplu: un mic funcţionar, de ziua sa onomastică, invită la el acasă câţiva șefi, care între timp sunt micșoraţi în grad. Faptul atrage după sine încurcături de rigoare.

Cortina s-a deschis și pe scenă s-a putut vedea un decor... insolit: un lift, care funcţiona, dar nu în sus, ci în jos, și... chiar un WC. Privind tot ce se petrecea pe scenă, autorul a început să dea primele semne de nervozitate mai ales când un personaj a spus un banc cu vizitele lui Bulă în „Ieuropa”. Se vorbea deschis de mită, de corupţie și că n-ar mai trebui să fim o mare mută sau adormită.

Toate astea n-ar fi fost mare lucru, dar în WC-ul din decor mai mulţi interpreţi, stând cu spatele la public, mimau că urinează. Văzând această scenă și altele pe care nu le putem menţiona aici, pe autor l-au apucat furiile. S-a ridicat în picioare și a strigat: „Întrerupeţi! Asta nu e piesa mea, e o blasfemie!”.

Și a plecat ca din pușcă să reclame cele întâmplate la Comitetul Central. „Du-te cu el!”, mi-au strigat colegii de pe scenă, „poate îl mai calmezi”. Și l-am însoţit pe revoltatul dramaturg până în Calea Victoriei.

Întru binele artelor

Pe drum mi-a spus: „Eu nu sunt membru de partid, dar am încredere în partidul aflat la putere, care vrea binele ţării. Știi doar pe ce culmi au ajuns artele în ultima vreme și cum, datorită grijii partidului, Bucureștiul a ajuns capitala mondială a teatrului”.

Între timp, pe lângă noi treceau în fugă oameni. „Eu nu-mi dau seama unde dracu, aleargă oamenii ăștia, care trec pe lângă noi. Ia uite, grupuri, grupuri, pâlcuri, pâlcuri”, îmi spune dramaturgul. I-am întrebat unde se duc și ne-au zis că spre Comitetul Central.

Când am ajuns în dreptul magazinului Muzica, tovarășul meu de drum mi-a spus: „Am impresia că de aici nu mai putem înainta, probabil au venit să-l sprijine pe șeful statului împotriva bandiţilor de la Timișoara. Dar... am impresia că aici are loc altceva, ceva ce nu ne permite să mai avansăm, așa că am să amân pe mâine. (...) Mă duc acasă și voi da telefoane la câţiva oameni de nădejde, Mitea, Pană, cu care am mai depășit și altă dată momente grele. La revedere!”. Și ne-am despărţit.

Eu m-am întors la teatru, unde repetiţia se destrămase. Între timp se aflase de la alţi colegi care deschiseseră un televizor ce se întâmplă în piaţă. Atunci, cu mare bucurie au constatat că nu mai era posibilă nicio vizionare, pentru că în ziua respectivă – 22 Decembrie 1989 –, când năvalnicul scriitor a avut intenţia fermă de a reclama teatrul care îi înscenase ultima piesă la Comitetul Central, în faţa României se deschidea o altă eră!