Când un pacient a fost spitalizat, citesc întotdeauna biletul de externare. Și niciodată nu aflu nimic din el. De fiecare dată e același text standardizat, care se potrivește pacientului meu, dar și foarte multor altora, diferiţi de el.

Limbajul e medico-criptic și nu se transmite decât pe el însuși. Sunt trecute câteva puncte esenţiale: dacă a fost vorba de o tentativă de suicid sau de fenomene psihotice, rarisim vreun detaliu despre context sau povestea pacientului.

Paradoxal, limbajul însuși din documentele medicale are ceva patologic, schizofazic, de manierism fără conţinut. Știu că, în bună măsură, acest lucru e o metodă neoficială de protecţie a confidenţialităţii. Sau o măsură a protecţiei medicului. Pentru că, adesea, lucrurile pe care le află psihiatrul sunt mult prea sensibile, dureroase, pentru a fi scrise pe șleau.

Ele se spun o dată, în intimitatea cabinetului, și apoi se baricadează sub bandaje protectoare de jargon. Problema e că aceeași lipsă de conţinut pare să se răspândească și în felul în care comunicăm cu publicul, în mod general. Suntem în epoca lui „Doctor Google”, în care pacientul pare să aibă la dispoziţie vaste resurse de documentare medicală.

În realitate, chiar și resursele bune, verificate (sau mai ales acelea) conţin aceleași câteva informaţii reci și seci, care pornesc cu intenţia preciziei și generalizare, dar sfârșesc adesea speriind pacientul, dându-i iluzia autodiagnosticului, tulburând, în cele din urmă, relaţia cu propriul său corp, cu propria sa minte.

Tot așa cum, pentru medic, cea mai importantă informaţie e cea pe care pacientul o transmite în forma cea mai crudă, neprelucrată. Cele mai bune cărţi despre sănătatea psihică din ultimele decenii au fost scrise de oameni care, ei înșiși, au suferit.

Desigur, simpla relatare a suferinţei nu e suficientă, e nevoie de o căutare sinceră, motivată de curiozitate și bună credinţă, pentru a face o carte bună. Și asta e încă un lucru care ne lipsește când comunicăm.

Ne ţinem curiozitatea și nedumerirea pentru noi înșine; în publicul larg sau restrâns, al specialiștilor, vrem să lăsăm iluzia că am înţeles tot, că am închis cazul, pentru a fi niște prezenţe liniștitoare și profesioniste.

Legi și practici vechi ne obligă să scriem documentele noastre într-un anume fel. Dar măcar în comunicarea obișnuită, de zi cu zi, merită să fim empatici și curioși. Curiozitatea, de altfel, nu e decât o faţetă a empatiei.

Citiți și: Și totuși, plăţile informale către medici...