Un corolar valid, deși nu surprinde întreg fenomenul, e că straniul comportament de-a îmblânzi sau recompensa personalul sanitar cu sume de bani pentru servicii deja plătite nu poate fi (doar) privit prin lentila infracţională, a „dării și luării de mită”.

O primă problemă are de-a face cu dimensiunea sancţiunii. Fără doar și poate, până la ultimul halat, orice lucrător în sistemul de sănătate știe că „plicul” este interzis. Cu toate acestea, misterios, unii oameni încă își asumă acest risc. De ce și-l asumă? Mai bine spus, intervine și altă psihologie decât cea directă, a căutării sprijinului financiar?

Microeconomic, deși iluzia e că toţi practicanţii plăţii informale se îmbogăţesc și devin nababi, în fapt, foarte puţini, doar vârful piramidei, câștigă copios. Majoritatea celorlalţi adună, posibil, câteva mii de lei (a se citi câteva sute de euro) la sfârșitul unei luni. Lipsa unui cadru clar de sancţiuni, altfel spus, aparenţa impunităţii, și participarea de grup fac ca fenomenul să aibă inerţie, chiar și când, ocazional, securea legii pică.

Intervine și dimensiunea emoţională, mai ales în condiţiile muncii de risc, epuizante, cu elemente umilitoare/degradante, în condiţiile unui trai moral mizer (spre deosebire de cel pecuniar mizer). Aici, plata informală e considerată chiar o formă de despăgubire, dincolo de venitul salarial, unde persoana consideră că a fost tratată injust de stat, de angajator, cu privire la remuneraţie. E, de altfel, lucrul observat și de ofertanţii acestor sume, care consideră că, prin astfel de gest, aduc o formă de compensaţie și redres pentru cadrul sanitar defavorizat (asistentă, infirmieră, brancardier etc).

Finalmente, elementul magic, mistic cultural, să-l numim „ortul popii”. Nu doar că, prin suma respectivă de bani, omul își cumpără o formă de bunăvoinţă sau privilegii, dar – că e conștient ori ba – caută să încline balanţa dezastrului. Pleacă și dintr-o fragilitate culturală, o frică de boală și de moarte, dar și dintr-o credinţă păgână, rudimentară, că dacă faci un sacrificiu, o ofrandă, zeii morţii și ai vieţii se vor apleca asupra ta cu milă.

Sper că e vizibil că biciul dreptăţii sau elementul legalist nu surprinde decât o dimensiune a problemei. Rămâne pentru noi, pentru corpul medical, să adresăm restul. Vine o zi când n-ai să mai vezi asta în România? Și e doar o dependenţă de bunăstare economică? Sau ar trebui să începem o discuţie managerială serioasă prin care să redirecţionăm comportamentul? Sunt teme de reflecţie.

Până atunci rămâne o durere, și o rușine, să citești despre cum ajung medici pe mâna procurorilor pentru fapte care nu fac cinste meseriei. Și pentru ce? O mână de arginţi?