Doza de ficțiune: „Așteptare”, de Anca Pantzi 

Doza de ficțiune: „CRIMA (sau CReierul, Inima, Mușchii si Articulațiile)” de Răzvan Șerban 

Doza de ficțiune: „Jumătatea bună” de Andra Samson  

Răducu 

În casă miroase a cafea proaspăt râșnită. Afară plouă. Plouă de vreo două săptămâni încontinuu. Bărbatul pregătește cafeaua, fără zahăr, o toarnă într-o cană roșie, crăpată la gură, și urcă la etaj. Bate la ușă, intră. În cameră miroase a stătut. Femeia din pat are cearcăne și e trasă la faţă.

— Nu trebuia să urci tu, coboram eu, îi spune. Chiar atât de oloagă nu sunt.

Bărbatul nu răspunde. Ultima dată când coborâse scările, Magda alunecase pe o treaptă și-și luxase glezna.

— Ei, lasă, îi zice el, meriţi și tu să fii răsfăţată din când în când. 

Încearcă să zâmbească, dar nu reușește. Așază cana pe măsuţa de lângă pat și trage draperiile. Aranjează puţin perna femeii și îi întinde cana cu cafea. 

— A adormit repede Răducu aseară? îl întreabă femeia. 

— Nu, era prea obosit și voia să știe unde-i mami lui. „Eu veau o poveste de la mami, undle ie mami?” Apoi a început să plângă.

Femeia nu mai spune nimic. Își înghite lacrimile și întoarce capul, să nu se vadă. 

— Să mi-l aduci și mie pe Răducu, mi-e dor de el.

Bărbatul ia cana goală, deschide fereastra și o învelește pe femeie. Se duce în cameră la Răducu și-l ia în braţe. 

— Mergem la mami, vrei? 

Copilul, abia trezit din somn, își ţine degetul în gură. 

— Vleau să vină mami să dea pup, vleau să vină mami să dea pup! 

— Dă mami pup imediat, te duce tati la ea. 

Magda privește tavanul și se roagă. Se roagă în fiecare zi și-n fiecare noapte. Se roagă-n gând să fie bine. E secretul ei cu Dumnezeu. Acum o lună, când domnul doctor Neamţu o anunţase că are cancer, începuse să plângă și ieșise în fugă din cabinet. În curtea spitalului se așezase pe o bancă și se rugase. Și acum își amintește. Era o stradă plină de bălţi. După, ieșise pe stradă și-l văzuse pe George cum se chinuia să împingă căruciorul și să ocolească bălţile. Când o văzuse George cu lacrimi în ochi și cu faţa trasă, înţelesese. 

Se atunci se ruga și el, chit că nu era prea credincios. 

Răducu se urcă în pat și se cuibărește lângă femeie. Ţine în braţe un urs pe care-l cheamă Toni.

— Mami, undle fost? Toni pâns și Aducu ugat! 

Femeia îl mângâie ușor pe obraz. E atât de drăgălaș! Cum o să crească fără ea?

De undeva din casă se aude telefonul.

— Mă duc să răspund, îi zice bărbatul, îl las un pic pe Răducu cu tine. 

Răducu îi povestește femeii:

— Aducu nu pace egume. Aducu pace omboane. Aducu pace parc. Mami pace Aducu? 

Femeia îl ia în braţe pe copil și continuă să se roage. De undeva din casă se aud voci. 

— Da, nu, cum se poate așa ceva, sunteți sigur? 

Liniște. George pune receptorul în furcă. Liniște. Răducu începe să plângă. 

— Aducu doare, aducu doare, mai stânge au. 

Femeia îl lasă pe Răducu din brațe și îl ia cu ea sub plapumă. Se aud pași pe scări, în ușă apare George. 

— A sunat doctorul, zice el. 

Inima femeii începe să bată să-i spargă pieptul. Închide ochii și se roagă să fie bine. De fapt și de drept, nu mai vrea să știe nimic. Nu e pregătită să mai știe ceva. Nu spune nimic, doar se roagă. Se roagă și-l tine pe Răducu la piept. 

George se așază lângă Magda și Răducu pe pat și încearcă să le zâmbească. Are lacrimile în gât și ochii în lacrimi. 

— De ce pânge tati, Aducu nu vea să pângă tati. 

Tati se ridica de pe pat, și închide fereastra. Apoi își șterge lacrimile și spune: 

— Doctorul a sunat să ne roage să-l iertăm. S-a înșelat, nu e ce credea el. E doar o tumoare benignă care se poate trata. 

Răducu îl scapă pe ursul Toni pe jos și începe să urle: 

– Aducu nu vea să ete, adcu nu vea să ete!