Jumătatea bună 

Și azi mi-e frig. Ieri am început să tremur, doar pe dinăuntru, să nu vadă mama. Ea nu știe, dar eu i-am auzit șușotind. Pe ea, pe Lili și pe doctorul cu barbă albă. Așa, și pe tata. Lili mi-a zâmbit stins după ce a dat ușor din cap către doctorul cu barbă albă, iar dup-aia și-a strâns pumnii în buzunare. Credea că nu o vede nimeni. Pe Lili o iubesc cel mai tare. Are mâini făcute din aer. Când vine ea și-mi schimbă acele și pernele străvezii cu sirop de vise, îmi ţine capul în mâini pe care eu nu le simt. Deci, plutesc, știu că plutesc. Așa că și mâinile ei sunt făcute din aer, altfel știu că le-aș simţi ori calde, ori reci. Mama nu are mâini nici calde, nici reci. Ale ei se lipesc. Când îmi atinge obrajii, simt că vrea mereu să plece cu câte o bucată. Îi rămâne palma lipită ba de fruntea mea, ba de umeri, ba de mâini. Și le simt apăsate și lipicioase. De-asta cred eu că, de fiecare dată când pleacă, lipește bucăţi din mine pe peretele albastru de lângă patul meu de acasă. 

Nu cred c-o mai rog pe mama să-mi citească povești. Când ajunge la partea cu băiatul care-l pândește pe Moș să treacă cu sania prin dreptul Lunii, nu mai înţeleg nimic. Are noduri în gât, iar cuvintele i se înmoaie. Așa că mereu mi-e greu să înţeleg dacă băiatul din poveste îl vede sau nu-l vede pe Moș. Ei o să-i spun că deja le știu pe dinafară, așa că mai bine nu mai pierdem vremea cu ele. Mai bine pictăm. Așa nu mai vorbim, deci nu mai e nimic de priceput. O s-o rog pe Lili. Ea e singura care mă ia în serios. Avem chef să plângem, plângem. Avem chef să râdem, râdem. Ne pitim. Sigur că ea poate, ba după masa din colţ, ba după scaunul cu rotile. Eu nu pot decât după pernă sau cearșaf. Aici mi-e ciudă, că eu nu pot să câștig. Bine, Lili mă lasă să câștig mai mereu, dar nici asta nu-mi place. Așa că i-am spus eu că am auzit de la doctorul cu barbă cum că nu am timp mult, poate până vine Moșul. Eh, vezi, Lili a priceput. Și nu mă iartă. Ne jucăm, râdem sau plângem, cum avem chef, ca să apucăm să le facem pe toate. 

Cu mama nu mă mai înţeleg. Eu o vreau pe ea toată, iar ea vine cu jumătate la mine. Jumătatea cu care plânge, până știu eu că-și usucă ochii pentru că nu mai e mult și plec de-aici și mă duc sus-sus lângă Lună, rămâne mereu acasă. Vine mereu cu jumătatea aia care râde așa... schilodit. Asta nu-i cinstit. Nu are încredere în mine. Nu mai sunt bebeluș. Am 8 ani și am înţeles eu cum stă treaba. Doar că eu cred că părinţii nu pricep niciodată că le cresc copiii. Așa că m-am hotărât să-i scriu Moșului, dacă cu mama nu-i chip. Moșule, te rog eu foarte mult să-mi aduci așa: pe mine înapoi la mama mea. Mi-e frig aici. Și nimeni nu înțelege că eu vreau să mă-ncălzesc de la orice, chiar și de la lacrimi. Că sunt calde. Tu știi că sunt băiat mare. Pe-aici lumea tot uită. M-am prins, gata. Am venit pentru puțin aici și apoi plec. Așa că vreau să mă întorc înăuntru la mama mea, în burtă. Știu că e cald și o să-mi fie bine. Atât. Mulțumesc, Moșule. Emil. 

S-o las sub pernă? Sau într-un plic? N-am plic. Lasă, o pun sub pernă. Știu precis că o s-o găsească Lili. Ea e serioasă. O să i-o dea Moșului. 

Doza de ficțiune: „Brânza, bat-o vina!” de Cristina-Maria Mitrea 

Doza de ficțiune: „Doulaura Balaura” de Ioana Serota 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.