Doza de ficțiune: „Norul aparţinătorului la tinereţe” de Tina Ion 

Doza de ficțiune: „Remisiunea unui moment bolnav” de Diana-Ioana Șobea 

Ce liniște e în biroul meu! Îmi fac o cafea și plănuiesc să stau astăzi doar la laptop, să răspund la e-mailuri. Fără oameni, fără drumuri, doar eu și treaba mea la care sunt foarte bun.

— Alo? Serios, acum? Ești sigură? Abia am ajuns la birou. Da, da, stai că vin. Numai că traficul... dar vin. Te duce ea? Mai bine, și ne vedem
acolo. Ești... bine, da? 

Până la urmă de ce să mă duc de la început la spital? Cu ce ajută dacă stau pe hol acolo, cu orele?Cred că dacă o văd cu un ac înfipt în mână mi se și face rău. Nu era mai bine pe vremuri, când nici nu aveai voie în maternitate? Nu avea nimeni pretenţii, fiecare își vedea de treaba lui și tu așteptai telefonul prin care să fii anunţat dacă e fată sau băiat. Nuu, acuma tre’ să știm neapărat cu jumate de an înainte cum văruim camera copilului și culoarea pelincilor. Și bărbatul tre’ să fie suport de poșetă pe holurile cabinetului până când intrăm ca să ne emoţionăm la niște pixeli alb-negru. Și boabele, și fructele, și legumele alea pe care le primeam share de la aplicaţia Amaliei, că atâta de mare e copilul... nu poţi nici să mai mănânci liniștit ceva aproape nouă luni, că toate au semănat cu odorul la un moment dat. Acuma, na, dacă nu te duci la fi-e-ca-re consultaţie, dacă nu te
minunezi de fiecare legumă, dacă nu stai cuprins de admiraţie între picioarele ei la naștere, ești un monstru, condamnat la a fi un tată denaturat.

— Da, Laura, sunt în taxi. Ca să nu pierd timp căutând loc de parcare. Nu, n-am sunat bunicii. De ce dracu’ să le spun de pe acuma? Ca să stea cu telefonul în dinţi cine știe câte ore? Nu te înjur pe tine, înjur și eu în văzduh. Lasă energiile, că știu ele mai bine ce au de făcut. Hai să vedem ce spune doctorul mai întâi. Aţi ajuns? Da, știu că e bine, am vorbit acum zece minute cu ea! Nu-i transmite nimic, că ajung eu imediat și-i spun.

Desigur că nu era circul complet dacă nu aveam și noi, ca tot omu’, o doula să ne dea indicaţii și să-mi spună tot ce nu fac bine. Doula Laura, Doulaura Balaura, bine măcar că și-a păstrat Amalia puţin din simţul umorului... și că i-a fost frică să nască acasă. Mă și vedeam în piscina gonflabilă din mijlocul sufrageriei împreună cu Doulaura, admirând placenta. Dar ce să-i faci? Mă tot gândesc la femeile de la ţară care nășteau singure după sobă, dar nu le mai pomenesc, mă mai și blestemă Doulaura... mai știi ce face ea, că tot ne-a înnebunit cu fazele lunii? Mă bucur că a greșit-o, uite că s-a declanșat nașterea și fără Lună plină. 1-0 pentru mine. 

Na, poftim! Acuma tre’ să mă mai entuziasmez și la fiecare centimetru. Doctorul iese victorios și îmi arată câte un număr de degete prin care eu înțeleg că atâtea încap acum în gaura nevesti-mii. Laura stă îmbufnată că Amlia a ales să facă epidurala până la urmă. 2-0.

— Mă duc până afară să iau o gură de aer. Cum de ce? Laura, suntem aici de patru ore și doctorul abia mi-a arătat patru degete. Și zice că tre să ajungă la zece. După umilele mele calcule, în ritmul ăsta mai durează măcar încă pe atât. Lasă că mă ții tu la curent dacă tot ești aici și n-ai altceva de făcut.

Eu tot îi sparg fața ăsteia până la urmă! Să împrăștiem acumularea de energie negativă, nu de altceva. Eu mă duc să mă plimb. Am timp berechet.

— Alo? Cum adică în expulzie, ce înseamnă asta? Mi-ai spus tu multe, scutește-mă de predică și zi-i ce înseamnă că se întâmplă acum! A, adică n-a născut încă. OK, am timp să ajung. Păi doar nu tre’ să-l prind eu când țâșnește afară! Ajung în cinci minute. Am ieșit să mă plimb, să iau o gură de aer, nu ți-am spus? Na, mă bucur că ai rămas în sfârșit fără cuvinte. Spune-i te rog Amaliei că ajung în cinci minute. Nu, nu-i spune că vin de la plimbare, decât dacă te întreabă: “Laura, de unde vine Ciprian acum?” Dacă nu te întreabă fix așa, nu-i spune. Și vezi-ți de treaba ta acolo. Da, știu, înțelegerea ta e foarte apreciată. Vin acuma.

Mă așteptam să fie mic, mă așteptam să fie urât, murdar de mâzgă din asta și să miroasă a carne. Dar chiar să nu facă nimic? 

— Da, e foarte frumos. Așa-i, să știi că parcă miroase a caramel. Serios? Din prima a supt? Grozav! Hotărât băiatul lu’ tata! Sigur, dă-mi să-l țin. E bine așa?

S-ar putea să aibă dreptate Laura, cred că am o problemă. Nu simt nimic. Nu mi s-au înmuiat picioarele, ochii nu-mi lăcrimeaza și nici nu mă simt alt om decât ieri.

— Ia-l tu Laura, eu cred ca nu îi țin bine capul și abia a mâncat.

Cică luna e în creștere, e o perioadă de acumulare și ne vom apropia ca tată și fiu. Aproape că vreau să o cred. 2-1.

Amalia îi mulțumește Laurei pentru susținere, cu lacrimi în ochi. Laura îi mai dă niște indicații ale căror detalii oricum îmi taie pofta de sex pentru încă trei luni de acum încolo și îi atrage atenția asupra posibilelor probleme de alăptare. Amalia își strânge îngrijorată sânii cu mâinile. Laura își oferă serviciile de consultant de lactație. Amalia este foarte recunoscătoare și bat palma. 2-100. 

Doza de ficțiune: „Jurnal de carantină” de Violeta Urdă 

Doza de ficțiune: „Un singur salt” de Isabela Brănescu 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.