Doza de ficțiune: „Renaștere” de Maria Ciurea 

Doza de ficțiune: „Colți încărcați de piatră”, de Isabela Brănescu 

Crepuscul

În crepusculul acela uniform vedea siluetele morţilor aliniate într-o dezordine funerară răvășitoare. 

Doi dintre ei zăceau cu feţele schimonosite lângă strada umedă. Le putea citi groaza ultimelor clipe în cutele adânci dintre sprâncene.

Al treilea părea încă viu, în timp ce colegii paramedici își dădeau silinţa să-i umfle pieptul cu viaţă.

Doar că tot ce mai reușiseră era să mai confirme un deces. 

S-a cutremurat. Simţea o frică viscerală care-i înmuia tot corpul și-l făcea să tremure necontrolat. 

— Completează raportul, îi zice Suciu, șoferul de ambulanţă care-i făcea instructajul. 

— Da, da!

Atât putu să mai spună, tremurat, nesigur, îngrozit. Se uită la ceas. Era 18:48. 

Cobora cortina peste dealuri și lumea părea să-și vadă de cursul firesc, chiar și fără cele trei victime ale accidentului de circulaţie, pentru care Mircea completa acum formulare. 

Șofer de ambulanţă proaspăt angajat, acesta participa la primul eveniment tragic din viaţa lui profesională. 

Vizibil impresionat, își făcu cruce și se înghesui pe scaunul din dreapta al ambulanţei, strângând tare genunchii la piept. 

Duhnea a moarte și a benzină în jurul lui. Ar fi plâns, însă Suciu l-ar fi privit ca pe un papă-lapte care n-a mai dat piept cu greutăţile în viaţă. De parcă greutăţile și momentele dificile ar face diferenţa dintre bărbaţii adevăraţi și băieţeii cu gleznele goale pe care Suciu nu-i înghiţea nici cu apă.

S-a hotărât să spună o rugăciune pentru cei trei aliniaţi în razele târzii ale apusului. 

Apoi trase portiera și o închise ca să nu mai audă ţipetele dureroase ale rudelor venite să-și plângă morţii.

Avea inima înfășurată bine în groază și neputinţă și se simţea ologit.

Suciu urcă și el pe scaunul șoferului în timp ce-i dădea ultimele detalii poliţistului de la circulaţie. 

Între scaune se răcea o cafea și trei pachete de șerveţele umede se împrieteneau cu praful. 

Lui Mircea îi era groază până la vomă. Corpul lui trăia suferinţa celor trei familii la un loc și nu putea face nimic ca să oprească durerea.

Îi tremurau mâinile la fel ca inima și valuri de transpiraţie îi învăluiră fruntea.

Auzea discuţiile frânte de la staţie. 

Recunoștea vocea lui Carmen de la dispecerat ca o constantă ce-l ţinea în realitate. Altfel s-ar fi simţit într-un film de groază prost, în care sângele în exces și blazarea lui Suciu l-ar fi făcut mult prea puţin credibil. 

Văzu tărgile cum recuperau cele trei trupuri stoarse de viaţă și în luminile roș-albastre zări chipurile ce se pierdeau dincolo de fermoarele trase. 

Își făcu cruce și rosti în șoaptă un Amin la care Suciu întoarse privirea. 

— Ce-ai zis? 

Nu-i răspunse. Doar ridică din umeri și continuă să se îngălbenească de spaimele ce-l bântuiau. 

Cei trei coconi negri se deplasau spre o altă ambulanță pregătită să-i ducă spre ultimul drum. 

Își închipuia cum le vor crește aripi și vor zbura spre serafimi și heruvimi, unde își vor întinde aripile umede. 

Înghiți un antivomitiv, împins de asistenta care-i însoțea, și se iscăli pe foaia de parcurs. 

Gata aici. Carmen îi trimitea acum la o pacientă cu hipoglicemie. 

Suciu strânse mâna polițistului și-l salută. 

— Dumnezeu să-i ierte! Să trăiești Carmencita! 

Plecară cu luminile aprinse. 

Doza de ficțiune: „Fetiţele bătrâne” de Dana Voicu 

Doza de ficțiune: „Dantele interioare” de Monica Radu

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.