Doza de ficțiune: „Mici surprize” de Ruxana Anghiuș 

Doza de ficțiune: „Încă nu s-au maturizat” de Isabela Brănescu 

Dantele interioare

Ca perdelele aurorei boreale, spectre de dorinţe, doruri și dureri interne mă străbat. Mă gândesc cu teamă că Aspiraţia nu va înceta niciodată să stea în umbră, așteptând orice minimă provocare pentru a-și declanșa expansiunea, acaparând repede toată fiinţa, așezând-o, paradoxal, la un capăt de drum, anihilând bucuria prezentului, împingând marginile viitorului în irealitate.

Fantasmagorii obsesive fac dantele gândurilor, iar balanţele încep să se încline nedrept. 

În zona sacrală s-a format o escară. Se pare că s-a adâncit până la vertebre. Chipul mamei este, ca de obicei, cea mai limpede oglindă. Mi se spune cu insistenţă să stau pe o parte, dar atunci durerea coastelor devine greu de suportat și respir cu dificultate. În plus, mi-e greu să fac ceva din cele câteva lucruri pe care le pot face. Așa încât amân până... „mai încolo”. 

Dar ţesuturile din jurul rănii s-au necrozat și semnele vindecării întârzie să apară. Necroza se extinde de la o zi la alta, iar doctorul Sălcudeanu, cu liniștea lui obișnuită, hotărăște că trebuie intervenit chirurgical pentru îndepărtarea necrozei. 

Călătoria cu patul de la rezerva mea până la blocul operator a fost, ca de fiecare dată, ridicol-amuzantă. Urmăresc cu privirea succesiunea pragurilor răsturnate de pe tavan, trecerile dintr-un volum în altul, mintea, prinsă cine știe cum în joc, ferește pasul de căderile în pătratul luminatoarelor, într-un parcurs ameţitor, ca un drog. Le-aș spune infirmierelor să meargă mai încet, graba lor mă obosește, contravine ritmului inimii mele, care a devenit, inconștient, ritm al mersului meu. Ca și cum pasul a rămas în mine, îl port închis înăuntru, parte din mine, de neînlăturat. 

Holul blocului operator e un du-te-vino care-mi alungă zâmbetul ameţit. Infirmiera îmi lasă dosarul medical în braţe. Trece o vreme până să înţeleg că mai am
de așteptat. 

Întâi cu un sentiment de hoţie, amestecat cu teamă, faţă de autoritatea sanitară, apoi cu surprindere și curiozitate descopăr „adevărul” despre pacientul care sunt, cuvintele brutale descriind obiectiv o fiinţă de a cărei existenţă fizică mă depărtasem, uitasem sau făceam abstracţie inconștient.

Acum, o furie nelămurită se ridică împotriva acelor cuvinte, împotriva celor care au îndrăznit să vadă concret lucrurile descrise acolo și să le considere mai impor-
tante decât sunt EU! Unde eram EU în descrierea aia? Nici nu se pomenea! 

Puteam să cred că e vorba de altcineva dacă nu era trecut sus, pe prima pagină, numele meu și vârsta: 22 de ani. 

Răceala textului mă cutremura, căci mă tranşa zdrobitor, mă rupea pe mine de trupul meu, hotărâtor, într-o stare pe care o presimţeam a fi ireversibilă. 

Am privit în jur. Forfota se potolise. Doctorul Sălcudeanu intrase într-o operaţie. Rămăsesem aproape singură, îmi era frig, îmi clănţăneau dinţii sub păturile aspre, copaia de ghips se răcise sub mine şi mă simţeam întoarsă din altă lume. Mă străduiam să-mi amintesc starea de dinainte; hârtiile alea mi-au pus oglinda în faţă şi m-au forţat să accept ce văd. Refuzam, acum, conştient, deşi cuvintele mi se învârteau în cap: compresie medulară, fractură de corp vertebral, laminectomie, grefon tibial, paraplegie... Amân, din nou. Am nevoie de timp. Mai vreau răgaz! 

* 

Sunt sigură că nimeni nu-şi mai aminteşte întâmplarea, nesemnificativă pentru toţi cei de faţă, dar de un penibil dureros pentru mine. Aşa se întâmplă mereu, cu fiecare la rândul lui: primim umilinţa şi o păstrăm vie o viaţă, ascunsă într-o colivie în întunericul sufletului nostru. Chiar când credem că am uitat-o, ea e acolo şi, poate, cândva, pe neaşteptate şi aparent fără rost, ne vine în urechi scâncetul ei.

E rudimentar să rămână numai o sursă de suferinţă, când, de fapt, este, şi ea, o daltă care-ţi dă forma, te cioplește în chip osebit de-al celorlalţi, te transformă într-o altă operă umană.

Întâmplarea… Vineri, 2 mai, Izvorul Tămăduirii, ziua operaţiei, hotărâtă, în sfârşit, de doctorul Opriş, ortopedul care şi-a asumat responsabilitatea de a face operaţia de fixare prin laminectomie a unei coloane a cărei măduvă a fost afectată în proporţie de 40%, fără asistenţa, cel puţin, a unui neurochirurg. Detaliile intervenției şi protocolul n-au fost discutate în niciun fel cu mine, de aceea nici nueste de mirare că nu m-am aşteptat să văd că s-a intervenit chirurgical la tibia piciorului stâng.

Rodica a fost cea care, cu un gest brusc, triumfător, a smucit cearșaful care mă acoperea, chiar acolo, când încă nu plecaseră toți membrii cortegiului de aparţinători veniţi să mă susţină moral, făcând să se revolte neputincios toată ființa mea zdrobită şi nezdrobită. 

Verificând drenajul operaţiei, ne dezvăluia tuturor, cu mândrie, Operația… acea metodă de care doctorul Opriş era încântat, probabil, în mod deosebit, şi, bucuros să o încerce, poate pentru una din primele dăţi, devenise mândria întregii secţii de ortopedie transformată acum, iată, într-un fel de artizanat de oase, unde se lucra fără şuruburi şi bucăţi de meta,l cum făceau neurochirurgii pe la Bucureşti şi pe aiurea... 

Trezită brusc de şocul umilinței „publice”, cu un reflex trag cearşaful aşa cum pot şi-i amintesc Rodicăi, cât de aspru pot, că sunt și eu aici...  

Şabloane din filme cu şi fără importanţă se suprapun peste toate gândurile zilei. Tabloul acelui moment seamănă cu toate scenele în care personajul în halat alb dezvăluie, la morgă, cadavrul, iar mortului nu-i pasă de sine... 

Rodica e surprinsă, desigur, doar suntem în spital, toată lumea înţelege şi a mai văzut... Argumentele mele vin în turmă, mi se bulucesc în cap, mi-e greu să le pun în exprimări cât mai aproape de concretul pe care să-l accepte ea. Încerc s-o fac să înțeleagă care ar fi limitele pe care mi-ar fi cu putinţă să le suport în această etapă; discuţia e un fel de negociere pentru mine, o întreb despre procedurile şi tratamentele pe care le face, îi las loc să-şi expună ştiinţa ca să îi dau, pasămite, credit și respect pentru calificarea pe care, incontestabil, o are, dar revin la faptul că acolo, între acele constrângeri fizice şi morale sunt EU, vie, conştientă de mine şi de ceea ce este în jurul meu! O privesc în ochi şi sper să mă simtă... 

Doza de ficțiune: „Frâna” de Emilia Grecu 

Doza de ficțiune: „Rezonanţă feerică” de Ovidiu Lorenz 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.