Ascultând nenumărate istorii de traumă, în anii ’90, Jonathan Shay, un psihiatru american care lucrase cu veterani de război, introducea un nou concept, paralel, dar diferit de cel al stresului posttraumatic: injuria morală. Trei criterii sunt necesare să conveargă pentru a pune un astfel de diagnostic: încălcarea/trădarea unui principiu moral; autorul este o persoană care deține autoritate, un lider; fapta se întâmplă într-o situație cu miză mare. 

O variantă de injurie morală este atunci când cel ce o suferă este chiar autorul faptei. Pentru Shay, injuria morală este poate mai importantă și mai gravă decât „tulburarea” de stres posttraumatic (pe care el o consideră tot o injurie, nu o maladie sau o tulburare în sens biomedical), ea fiind factorul care distruge viețile veteranilor, îi împinge la violență și suicid. 

Dacă situația particulară a veteranilor de război oferă un model clar, pentru că este extrem, de injurie morală, ea este mult mai răspândită în rândurile noastre decât am crede. Încă dinainte de Shay, bioeticianul Andrew Jameton descria distressul moral în rândul lucrătorilor sanitari. Ca medici, asistente și alți profesioniști ai sănătății ne confruntăm permanent cu situații de moralitate dilematică, situații în care adesea cel mai bun ajutor la care are dreptul orice pacient nu este disponibil, din cauza deficitelor de sistem, a managementului și resurselor, din cauza propriilor limitări, a conflictelor de interese, a dezacordului ierarhic. 

Oricât ne-am proteja împotriva acestora (și nu depunem nici pe departe suficiente eforturi), distresul moral în medicină va fi mereu inerent într-o oarecare măsură. Nu cred că trebuie să reamintim ce incubator de injurie și distres moral a fost pandemia de COVID și cât de vaste sunt consecințele sale nu doar în medicină, ci în întreaga societate.

Distresul moral este strâns legat de epuizarea compasională și burnout. Un domeniu în care el a fost studiat este cel al anesteziei și terapiei intensive, și sunt convins că unele tragedii spitalicești relativ recente, notorii în presă, sunt consecința ultimă a unor injurii morale cronice și cronic neglijate. Injuria morală, în opinia lui Shay, este schimbătoare de caracter și personalitate, putând determina comportamente foarte problematice, în flagrant conflict cu firea celui ce o suferă. 

Reflectând la istoria la care am avut șansa ciudată să fim martori în cursul vieții, societatea noastră a fost victima unor injurii morale repetate. Îmi permit un exemplu personal: în primii ani de școală, înainte de 1989, pedepsele corporale, străvechea riglă la palmă și altele, simbolic umilitoare, erau metode educative larg răspândite. Le-am încasat și eu și mi-aduc aminte că eram deja tânăr adult când mi-am dat seama că ele erau acte de agresiune pe care nu le merită niciun copil, venind de la oamenii a căror corectitudine era de necontestat și care ar fi trebuit să mă pregătească pentru viitor. 

Am devenit conștient de propria injurie morală, ceea ce m-a forțat să încerc să înțeleg mai bine contextul istoric, atmosfera socială afectivă a acelor vremuri. Dar asta este nimic față de injurii morale la nivel populațional infinit mai grave, cum a fost situația avorturilor clandestine din acei ani, traume teribile ale căror consecințe încă le observ în cabinetul meu, zi de zi. 

Mai aproape de zilele noastre observăm fenomene sociale tot mai complexe legate de injuria morală. Ca răspuns la ani de compromisuri politice, reapar figurile pseudomesianice în poziții de lideri. Realitatea văzută de ochii publici este ea însăși distorsionată, polarizată, capătă tușe groase și iraționale, într-un echilibru tot mai dinamic și mai instabil, cu breșe prin care erupe violența. Cu siguranță, războaiele în curs vor aduce valul lor de injurii morale grave, ale căror unde de șoc distante le resimțim și acum. 

Tratamentul injuriei morale nu este unul ușor, nici suficient cercetat. E greu, pentru că presupune reintegrarea celui vătămat într-o comunitate unde este acceptat și înțeles. Cu tristețe mă gândesc la lumea noastră în care cei ce muncesc în sănătate sunt, din contră, tot mai puțin înțeleși și tot mai mult puși la un zid al rușinii și al prejudecății. Mă gândesc, de asemenea, că noi, cei din domeniul psihomedical, va trebui să fim pregătiți pentru viitorul de precaritate morală și consecințele lui asupra sănătății mintale, pentru că, în aceste situații, vom fi cu siguranță în linia întâi.