Am stat de vorbă recent cu Cornelia Măirean, Ph.D. Ea este profesor universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde predă cursuri și seminarii privind trauma, reziliența, dezvoltarea posttraumatică și altele. Printre ariile sale de interes se numără și psihologia persoanelor care lucrează în medii ale îngrijirii – psihologi, medici, asistenți și personal de intervenție.

În perioada 24-26 octombrie a.c., Cornelia Măirean va veni la București, la Conferința Internațională de Psiho-traumatologie (CiNPT). Este cel mai mare eveniment dedicat specialiștilor din domeniile psiho-sociale din România, organizat de Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei. Aici, ea va susține o prezentare despre „Dimensiunea morală a îngrijirii clinice: între validare sociala și suferință psihologică”. 

Tema ediției din 2025 a CiNPT, eveniment la care Viața Medicală este partener media, este „De la disociere la reconectare. Dinamici relaționale sustenabile”. În acest context, cu câteva zile înainte de începerea conferinței, mi-a vorbit despre ce înseamnă „a cere ajutor” în profesiile construite pe oferirea de ajutor. 

Carte de vizită

Cornelia Măirean predă ore de seminar la disciplina despre traumă, reziliență și dezvoltare posttraumatică, precum și cursuri la discipline referitoare de metodologia cercetării și psihodiagnostic la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. 

În afara activităților de predare, cercetarea în domeniul psihologiei traumei reprezintă o parte semnificativă a activităților sale profesionale. 

În prezent, Cornelia Măirean coordonează un proiect privind vătămarea morală și stresul traumatic în rândul profesioniștilor din domeniul sănătății, „prin care ne propunem să explorăm sursele de stres, vătămare morală și mecanismele de reziliență în contextul intervențiilor în situații critice de viață”, spune ea. 

Și cei care ajută au nevoie de suportul celorlalți 

Ce înseamnă „a cere ajutor” în profesiile axate pe oferirea de ajutor?

A cere ajutor înseamnă, în primul rând, a recunoaște și a accepta că și cei care ajută au nevoie de suportul celorlalți în anumite momente. Nimeni nu este invulnerabil, chiar dacă profesia ne poate plasa mai frecvent în poziția celui care ajută, decât a celui care solicită ajutor. A cere ajutor înseamnă a fi atent la propriile nevoi și stări, a recunoaște semnalele de alarmă și a nu le ignora. Aș mai spune că presupune asumarea cu responsabilitate a unui rol profesional, pentru că o stare de sănătate optimă și echilibrul interior sunt condiții esențiale pentru a putea ajuta. 

Cum se raportează profesioniștii din domeniul medical (medici, asistenți medicali etc.) la propria vulnerabilitate? 

Profesioniștii din domeniul medical sunt pregătiți pentru diverse situații intense și provocatoare pe care le-ar putea întâlni în practica lor de zi cu zi și au abilitățile necesare pentru a le gestiona. Cu toate acestea, expunerea frecventă, prelungită sau cumulată la diverse situații adverse poate conduce, în timp, la stări de epuizare, tensiune, diverse reacții emoționale negative sau reacții fiziologice care nu se diminuează ușor și care pot afecta atât starea de bine, cât și calitatea actului profesional. Recunoașterea vulnerabilității poate fi, uneori, în contrast cu credința că „pot face față” sau „ar trebui să pot/ să știu cum să gestionez”. Aceste credințe se pot manifesta nu doar în raport cu situațiile profesionale întâlnite, ci și față de propriile stări și emoții generate de acestea. Acceptarea faptului că și cel care ajută poate, la rândul său, avea nevoie de ajutor ar trebui consolidată și încurajată, pentru a contribui la normalizarea acestor experiențe și la cultivarea unei atitudini de deschidere față de propriile nevoi. Aceasta nu înseamnă slăbiciune, ci dimpotrivă, curajul de a accepta o realitate cu care ne putem confrunta. Iar acceptarea este primul pas către ameliorare, rezolvare sau vindecare. 

Cum putem construi comunități mai sănătoase emoțional – în spital, clinică, la locul de muncă? 

Putem contribui la construirea unor comunități mai sănătoase prin acțiuni la nivel individual, dar și organizațional. De exemplu, suportul primit din partea instituției, validarea profesională și recunoașterea semnificației și importanței contribuției fiecărui membru sunt modalități prin care se poate promova și susține percepția subiectivă a importanței propriei activități, ceea ce mai departe reprezintă o sursă de satisfacție profesională care poate atenua impactul negativ al confruntării cu situații dificile. La nivel individual, identificarea unui echilibru între implicare și distanțare, între dăruire și refacere poate limita impactul traumatizării secundare și accentua satisfacția generată de compasiunea pentru ceilalți. 

Stări care pot afecta semnificativ calitatea vieții

În literatura de specialitate, trauma are multe definiții. Cum o descrieți dv., ca profesor universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași?

Sunt diverse experiențe de viață care, în funcție de anumite particularități obiective sau specifice persoanei afectate, pot fi percepute diferit din punct de vedere al impactului și potențialului de traumatizare, însă modalitatea cea mai comună și acceptată de a defini trauma psihică implică existența unei experiențe personale în care pericolul sau amenințarea percepută (asupra vieții, sănătății, identității, relațiilor interpersonale etc.) depășește posibilitățile personale de gestionare și auto-reglare. Acest dezechilibru între cerințele și provocările impuse de situație, pe de o parte, și resursele personale disponibile pentru a le face față, pe de altă parte, generează trăiri intense de teamă, neputință, lipsă de speranță și pierdere a controlului. În timp, aceste stări pot afecta semnificativ calitatea vieții și pot influența modul în care persoana se raportează la sine, la ceilalți și la lume.

Ce rol joacă relațiile interpersonale ale medicului / asistentului medial și sprijinul social în procesul de vindecare? 

Relațiile interpersonale și suportul social joacă un rol major atât în adaptarea la situații diverse, cât și în procesul de vindecare. Prezența unor relații suportive oferă oportunitatea de a vorbi deschis despre experiențele trăite, iar reacțiile pozitive ale celor apropiați pot fi surse importante de sprijin emoțional. Suportul social poate lua diverse forme: sprijin emoțional, oferirea de informații utile într-o anumită situație, suport concret/ material sau simpla prezență a unei alte persoane într-un moment dificil. Toate aceste forme de suport implică interacțiunea, împărtășirea trăirilor, a dificultăților și creează cadrul în care umanitatea comună și înțelegerea faptului că reacțiile noastre nu sunt anormale pot contribui la ameliorarea stărilor neplăcute. Dincolo de potențialul vindecător al relațiilor, acestea oferă și oportunitatea de a împărtăși momente de bucurie și satisfacție, amplificând sentimentul de împlinire prin validarea și recunoașterea impactului pozitiv al acțiunilor noastre în viața altor persoane. Astfel, relațiile nu doar sprijină procesul de vindecare, ci și facilitează împărtășirea stărilor pozitive, contribuind la creșterea rezilienței, satisfacției profesionale și a stării de bine. 

Simptome fizice care pot arăta că există o epuizare 

Cum pot medicii și asistenții medicali să recunoască burnoutul?

Semnele burnoutului includ, în primul rând, epuizarea emoțională și fizică, care conduce la diminuarea dorinței, abilității și energiei de a oferi servicii de îngrijire. În plan comportamental, pot apărea retragerea socială, dezinteresul și tendința de a evita responsabilitățile profesionale. De asemenea, burnoutul se poate manifesta prin lipsa entuziasmului pentru activități care anterior aduceau satisfacție sau prin cinism față de activitatea profesională. Epuizarea prelungită poate genera și simptome fizice, precum dureri de cap, tulburări digestive sau dificultăți de somn. Toate aceste manifestări afectează nu doar activitatea profesională, ci și viața personală. Este important să știm că aceste semne nu reprezintă o slăbiciune, ci semnale clare ale faptului că resursele personale au fost suprasolicitate.

Profesiile axate pe îngrijire și ajutor – medicii, asistenții – se confruntă adesea cu un nivel ridicat de stres emoțional. Cum arată trauma de compasiune în cazul acestor persoane? 

Traumatizarea secundară care poate să apară în acest context se poate manifesta printr-o stare de tensiune și preocupare pentru pacienții/ clienții traumatizați, manifestată prin simptome specifice stresului traumatic, precum amintiri ale situațiilor profesionale întâlnite, sub formă de gânduri și imagini, în afara contextului profesional, tendința de evitare sau retragere din activități care stârnesc aceste amintiri, hiperexcitabilitate, stări emoționale negative. În contextul discuțiilor despre calitatea vieții profesionale, se recunoaște și faptul că sentimentul pozitiv derivat din compasiunea pentru ceilalți și, în special, din faptul că ajuți pe cineva aflat în suferință conduce la satisfacție și împlinire. Astfel, riscul de a fi afectat poate fi transformat într-o oportunitate de a dezvolta reziliență și o formă de compasiune care să nu ducă la stres traumatic, ci la o mai bună înțelegere a sensului și scopului profesiei de ajutor. 

Accesarea unor servicii de specialitate

Ce înseamnă, în mod real, a cere ajutor pentru cineva care este el însuși în postura de a ajuta – cum ar fi un medic, un asistent medical? 

Pentru a cere ajutor, este important să fii atent la propria stare de sănătate, atât în plan fizic, cât și emoțional, și a acționa în momentul în care apar schimbări în raport cu modalitatea obișnuită și optimă de funcționare. Uneori, a acționa poate implică distanțare temporală de sursele de amenințare sau suprasolicitare. Putem vorbi despre o pauză de la activitățile profesionale. Uneori, doar limitarea activităților nu oferă suficient suport, iar în aceste cazuri, accesarea unor servicii de specialitate poate reprezenta maniera optimă de a acționa. 

Cum poate fi cultivată o cultură organizațională în spitale, în clinici sau centre medicale în care vulnerabilitatea să nu fie percepută ca slăbiciune?

Ar putea fi promovată o astfel de cultură prin recunoașterea vulnerabilității, în primul rând, ca fiind reală și normală. Apoi, prin crearea unui mediu care să stimuleze exprimarea dificultăților resimțite și prin oferirea de suport concret, organizațional pentru dezvoltarea unor abilități de gestionarea a stresului, în scop preventiv, sau pentru susținerea procesului de gestionare, în scop de vindecare. Un astfel de suport concret se poate oferi prin organizarea de sesiune de formare și informare cu specialiști în domeniu, workshopuri, cursuri. Stimularea relațiilor pozitive la locul de muncă, prin crearea oportunităților de conectare interpersonală și stabilire a unei coeziuni a grupurilor, sunt alte modalități prin care se poate contribui la crearea unei culturi organizaționale care susține și promovează sănătatea și starea de bine.