Încă din al doilea an de facultate, interesul pentru lumea medicală m-a condus, aproape fără să-mi dau seama, la obișnuința de a citi ziarul Viața Medicală. Era o mică ceremonie săptămânală: sâmbăta, coboram Copoul și ajungeam la chioșcul din Fundație, unde doamna care vindea ziarele îmi păstra cu grijă exemplarul. Îl răsfoiam metodic, subliniind pasaje care îmi atrăgeau atenția și extrăgând acele articole care depășeau simpla relatare a faptelor clinice, îndreptându-se spre o sferă mai largă, în care se întâlneau știința și cultura.

În acele pagini, am găsit primele recomandări de cărți și lucrări de referință. Lecturile sugerate au devenit curând busola care m-a călăuzit prin meandrele bibliotecilor și ale librăriilor, ajutându-mă să construiesc o viziune asupra medicinei care trecea dincolo de contururile stricte ale programelor universitare. În camera-birou din Tecuci, care încă mă așteaptă cu aerul ei de sanctuar al trecutului, se află mormane de exemplare din Viața Medicală; și la biroul de la Centrul Cultural „I.I. Mironescu”, teancuri similare păstrează ecoul preocupărilor de atunci.

Dar, mai presus de orice, amintirea cea mai vie rămâne legată de prima mea prezență în paginile acestui ziar. Publicarea unui text de debut este, pentru orice aspirant la condeiul publicistic, un moment de o semnificație aparte. Pentru mine, această primă apariție a avut loc pe prima pagină, în coloana din stânga, sub titlul „Durerea, un accident al ființei”. 

Sâmbăta aceea o păstrez neștirbită în memorie: însoțit de Beatrice, partenera mea de atunci, m-am dus la chioșcul din Tecuci, unde, ca și la Iași, ziarul îmi era pus deoparte. Era începutul anilor 2000, o perioadă în care activam ca medic în Tecuci și lucram la un volum care avea să vadă lumina tiparului abia în 2008, „Sensul durerii”. Deși poate că ideile din acel text nu îmi mai reflectă viziunea de astăzi, amintirea entuziasmului de a-mi vedea numele alături de un titlu propriu nu și-a pierdut deloc strălucirea. A fost, în esență, momentul de consacrare ca jurnalist medical, un prim pilon al unei cariere pe care nici măcar nu o bănuiam pe atunci. 

Pecetea continuității

De-a lungul anilor, un alt moment definitoriu s-a conturat tot în jurul Vieții Medicale. Revenit la Iași, într-o librărie ce astăzi nu mai există, în timp ce răsfoiam o carte la unul dintre rafturile de jos, am simțit prezența unui om pe care îl consideram un reper în lumea publicisticii medicale: Valeriu Rusu. Profesorul, cunoscut pentru finețea cuvântului și precizia gândirii sale, mi-a adresat atunci una dintre cele mai mari recunoașteri pe care le-am primit vreodată: „Aveți deja un stil. Nici nu trebuie să văd semnătura, că știu că este textul dumneavoastră”.

 A fost mai mult decât un compliment; a fost o pecete a continuității, o invitație de a persevera în scriere. De fiecare dată când ne întâlneam, fie în librărie, fie în biroul său din Spitalul „Sf. Spiridon”, mă îndemna să nu mă opresc, așa cum el însuși nu se oprea niciodată, mereu absorbit în redactarea unui nou articol pentru rubrica sa.

Privind retrospectiv, îmi dau seama că Viața Medicală nu a fost doar un ziar. A fost un mentor tăcut, un fir conducător care m-a tras dincolo de pragurile medicinei academice și mi-a deschis porțile unui univers în care medicina se întâlnește cu umanitatea și cunoașterea devine mai mult decât o simplă acumulare de fapte – devine o căutare de sensuri.