Eram pregătit să scriu despre altceva, dar mi-a intrat pe radare asta: „Empatia, în actul medical, este absolut esenţială. Dar nu e totul. De fapt, empatia poate să fie oferită atunci când spitalul, locul de muncă, oferă infrastructura medicală corectă. Nu poţi să oferi empatie în condiţiile în care eu nu am nimic. Trebuie, cumva, să fii empatic, să te implici emoţional și acest lucru îl facem, dar dacă infrastructura medicală nu permite un act de calitate, atunci avem o mare problemă”, a spus președintele Colegiului Medicilor.

Câteva clarificări. Actualul președinte al CMR mi se pare mult mai potrivit și mai inspirat decât oricare dintre liderii anteriori ai acestei organizaţii. Pentru prima oară am impresia că CMR se îndreaptă către ceea ce societatea așteaptă să fie, deși mai e lung drum de parcurs. Articolul de faţă nu este atac la persoană; este doar un drept la replică. 

Citatul de mai sus este scos dintr-un context în care sunt prezentate niște realităţi solid argumentate și cu intenţii cvasi-pozitive. Mă voi referi exclusiv la propoziţia „Nu poţi să oferi empatie în condiţiile în care eu nu am nimic”. Gramatical nu sună bine, poate că e vina celor care au transcris citatul, nu asta e buba (leziunea, pentru cititorii cu studii medicale) aici.

Ideea e că probabil nu există loc unde să nu ai chiar nimic. Ceva minimal tot ai. Poate mult prea puţin faţă de ce ar fi nevoie. Însă afirmaţia legitimează pe de o parte lipsa de empatie a celor care se confruntă cu posibile neajunsuri. Cum ar fi la Urziceni, bunăoară. Aţi văzut ce a ieșit. Privit din cealaltă parte ar rezulta că o eventuală abundenţă a resurselor este obligatoriu urmată de o abundenţă a empatiei, și am văzut că nici asta nu-i chiar așa. Spitalele universitare mai înzestrate nu sunt neapărat epicentre naţionale de empatie sau compasiune. Spitale mici din ziua de azi au resurse mai mari și mai bune decât aveau spitalele universitare în vremea studenţiei mele la începutul anilor ^,90. Îmi amintesc că profesorul de semiologie din Municipalul vremii demonstra la fiecare al doilea pacient că rezultatele analizelor sunt eronate pentru că fiziologic nu avea cum să fie așa. A lega empatia de resurse mi se pare un demers periculos chiar pentru breasla medicilor. 

Nu în toate spitalele bine dotate întregul personal e plin de empatie, și nici în spitalele prost dotate nu lucrează doar cinici.

Efortul de a ajuta cu adevărat

O altă discuţie s-ar putea face despre însăși empatie. Aș căuta să promovez mai degrabă compasiunea. Empatie este să mergi cu pacientul în străfundurile suferinţei lui. Compasiunea include și efortul de a-l extrage de acolo. Înţeleg suferinţa, dar fac și ceva ca să o alin. Și asta poate însemna multe. Înseamnă chiar și conștientizarea lipsei resurselor și a face ceva pentru schimbarea stării de fapt. Poate o mai bună repartizare a fondurilor, poate fonduri mai multe, poate sponsorizări, poate o mai parcimonioasă administrare a resurselor existente. 

Au fost cazuri de oameni care nu au luat de bună absenţa resurselor și s-au zbătut. Ce-i drept, nu te poţi aștepta la asta din partea tuturor. Dar această zbatere are o componentă de profundă compasiune. Poate însemna și recunoașterea limitelor din context și îndrumarea pacienţilor cu bună-credinţă către locurile sau oamenii care au posibilitatea de a face mai mult pentru ei. 

Când iau în discuţie pregătirea de specialitate (mai hard) și aspecte gen empatie/compasiune (mai soft), majoritatea medicilor au o gândire de tip sau–sau în loc de una și–și. Ca și cum agenţia de bilete de avion te-ar întreba dacă vrei un pilot care știe să decoleze sau unul care știe să aterizeze.