Dacă în limba română dinamica, semnificantul pregătirii e acumularea de resursă sau procesul însuși prin care cineva devine „pregătit”, în limba engleză sintagma reflectă o stare, o matrice a competenţei cu privire la răspunsul pe care îl poate da umanitatea în faţa unei provocări. Zilele acestea, după tragedia de la Crevedia, întrebarea de pe buzele tuturor e dacă sistemul medical, de la Colectiv încoace, a devenit mai pregătit (sic!) pentru gestionarea situaţiilor în care, deodată, avem victime multiple cu leziuni prin arsură care necesită îngrijiri specifice. 

Mai mult, ziariști, politicieni și public deopotrivă arată, obsesiv, cu degetul la faptul că „nu avem suficiente paturi pentru marii arși”, respectiv, că „nu avem centre specifice pentru marii arși”. Iar corolarul e că „ne trebuie mai multe paturi” pentru marii arși. Lucru care e luat de-a gata, cu valoare de truism, și care sugerează că în ziua când vom avea „suficiente paturi” pentru marii arși vom fi „pregătiţi”.

Lăsând alunecarea logică la o parte, prezint câteva argumente pentru care România are un nivel bun sau mult mai bun de pregătire („preparedness”) în gestionarea cazurilor de mari arși, dar și acele lucruri care prea puţin au de-a face cu patul, cât mai degrabă cu procedura, care trebuie îmbunătăţite. Elementul crucial e triajul, viteza de reacţie și maturitatea medicală de a diagnostica precoce, respectiv trata unitar pacientul cu arsuri. 

După Colectiv s-a format o întreagă generaţie de medici specialiști, s-au format noi echipe hibride (chirurg plastic, urgentist, specialităţi conexe, asistenţi medicali special pregătiţi etc.) care să intervină în situaţia acută sau supraacută. Al doilea element crucial e procedura de luare a deciziei de-a trata în România sau de-a trimite pacientul în centre de mari arși din ţări partenere UE prin Mecanismul de Protecţie Civilă. Dacă la Colectiv această procedură a funcţionat greoi și tardiv, în zilele noastre n-a fost nevoie decât de câteva ore pentru operaţionalizarea transferului.

Al treilea element crucial e cuplarea resurselor medicale cu cele psihosociale. Sunt lecţii învăţate cu greu, dar în zilele noastre spitalele au asistent social, psiholog care să poată veni în întâmpinarea aparţinătorilor. Pregătire nu înseamnă niciodată perfect. Sunt încă lucruri care nu funcţionează optim, nu funcţionează bine sau nu funcţionează deloc. Marea problemă e interoperabilitatea sistemelor, fie că vorbim de COSU (Comitetul pentru Situaţii de Urgenţă) de la interfaţa MS/MAI, fie că vorbim de CNCCI (Centrul Naţional de Coordonare și Conducere a Intervenţiei). Celulele de criză, în astfel de situaţii, nu au neapărat o piramidă clară a responsabilităţii, iar estimarea rapidă a capacităţii, dar și a arhitecturii de creștere a ei („capacity building”) încă se face în sistem analogic, acolo unde ar trebui să fie complet digitalizate.

Interferenţa în guvernanţă generează de multe ori timpi morţi și-i adaugă, birocratic, la dimensiunea problemei. Bunăoară, traducerea documentelor medicale, sau prevederile GDPR privind transferul de date personale, nivelurile de acces ale personalului la date sensibile, respectiv generarea rapidă a bazelor de date operative și gestionarea lor – toate acestea sunt făcute, în România, la un nivel sub-standard. 

Finalmente, deși există o ploaie de păreri în domeniu, nimeni nu știe cu exactitate care este capacitatea de răspuns („preparedness” autentic) la calamităţi cu victime multiple, respectiv cu patologie diversă. Această lecţie am învăţat-o în pandemia de COVID-19 și ar trebui să ne informeze pe măsură ce ne pregătim (sic!) pentru viitor.