Cu mai mult de un deceniu în urmă, l-am vizitat acasă, în micuţul apartament ce  adăpostea o familie formată din mamă, tată, doi băieţi și o bunică, pe unul dintre preoţii deveniţi, la recomandarea unui ierarh, student la Medicină.  La puţină vreme de când ajunsesem în smeritul lăcaș, părintele s-a întins pe burtă și, cu oarecare efort, a tras o cutie de pantofi de sub patul pe care ţopăiau năprasnic băieţii sfinţiei sale. Își face o cruce mare și, într-o tăcere solemnă, deschide cutia. Odinioară, cutia adăpostise niște ciocate model texan, iar acum sălășluiau fragmente umane. „Sunt sfinte moaște de la martirii din închisorile comuniste”, a șoptit cu un aer reverenţios. „Uite ce mireasmă…”. N-am simţit-o, dar am trăit însă o anumită neliniște care m-a urmărit mult timp după aceea. 

Acum să ne îndreptăm privirea înspre alte meleaguri și alte vremuri. Pe când unii mediciniști români sufereau în temniţe, peste Ocean, un coleg de-al lor se întreţinea cu trupuri zvelte pe Rush Street, în serile când își încheia activitatea la Facultatea de Medicină de la Northwestern University. Dar și muncea. Lucra corector de șpalturi la Chicago Tribune, apoi a evoluat, devenind lector de manuscrise, în special pentru textele culese de reporterii specializaţi în subiecte medicale. Și-a dublat acest job cu unul de noapte, devenind îngrijitor într-un cabinet medical de fabrică.

Cheia vieţii

Studentul pomenit este cel care avea să transforme chirurgia de transplant hepatic: Thomas Starzl. În primul an, tânărul Thomas a avut un șoc la întâlnirea cu anatomia. În juneţea mea, i-am citit cartea, scrisă după retragerea din prestigioasa sa activitate: „Oamenii mozaic. Memoriile unui chirurg de transplant” (Traducere: Elena Toma, Editura Medicală, București). 

L-au marcat acele momente, pe care le-a și consemnat: „Fiecare cadavru era distribuit la patru studenţi. Unele erau de oameni bătrâni, altele arătau ca și cum viaţa s-ar fi oprit în plin avânt tineresc. Ce întâmplare îngrozitoare le adusese aici, ca obiecte fără de viaţă, pentru a fi ciopârţite bucată cu bucată în lumina puternică a sălii de disecţie urât mirositoare?”. Primul mort nu-l întâlnise în sălile de disecţie, ci, mai dureros, mama sa fusese prima persoană fără suflare, rece, care i-a deschis poarta înspre acest tărâm al umbrelor.

Dacă părintele avea câteva fragmente umane, Thomas avea ditamai omul întreg în dulap. Nu chiar în dulap, dar să lăsăm vorbele faimosului chirurg să ne dumirească: 
„Nemulţumit de cunoștinţele mele de anatomie, când eram în anul IV, am cumpărat un cadavru pentru uzul meu propriu. Era al unei indience. Târziu, noaptea, și la sfârșitul săptămânii, i-am învăţat trupul cu dragoste, ca și cum ar fi fost al unui prieten vechi și apropiat, făcând schiţe ale porţiunilor pe care le disecam. Indianca a dispărut încetul cu încetul și, când n-a mai rămas nimic din ea, mi-a lăsat cunoștinţe de anatomie pe care le-am folosit toată viaţa. Oricine ar fi fost, pentru mine fusese cea mai nobilă făptură”. 

Această apropiere de moarte l-a modelat ca medic pe Starzl, oferindu-i o înţelegere profundă a corpului uman. În timp ce unii își purtau „moaștele” sub pat, alţii, precum Starzl, își purtau „moaștele” în minte, amintindu-și mereu că în disecarea morţii se găsește, poate, cheia vieţii.