Întinsă pe patul de consultaţii, doar în lenjerie intimă, femeia așteaptă. Și-a aranjat pe un umăr părul lung, mătăsos. Poartă mască și i se văd doar ochii verzi, ca de pisică, evidenţiaţi de machiajul discret. Are corp atletic, cu piele fermă, ușor bronzată, și mușchi definiţi. A muncit mult să arate așa. 

Tresare când doctorul întinde gelul rece și plimbă sonda ecografică pe suprafaţa abdomenului. Îi place doctorul acesta, a mai fost la el și înainte de pandemie. E norocoasă,
în orașul lor nu sunt multe alternative. 

— Nu găsesc nimic, să știţi, spune medicul privind concentrat. 

— Dar vă zic, era aici în partea dreaptă, insistă ea plimbându-și degetele de-a lungul liniei coastelor. 

Cu câteva zile înainte o săgetase o durere ascuţită, ca de pasăre care lovește să iasă. Pusese instinctiv mâna și îi simţise prin haine ciocul. Pasărea, sau ce vietate era, se retrăsese imediat, astfel încât femeia abia îi ghicise conturul. 

— Așa este, aveţi dreptate, am găsit ceva, spune doctorul după un timp. Uitaţi, aici, îi indică el pe ecranul negru al ecografului. 

Femeia nu deslușește decât niște puncte cenușii care plutesc precum planctonul într-o apă mâloasă. Într-un târziu, observă conturul difuz al unei caverne ascunse în peretele abdomenului. Acolo și-a făcut vietatea cuibul. Înăuntru e un ou mic cât un bob de orez. Doctorul mărește imaginea, fixează coordonatele pe ecran și măsoară oul. Imprimă câteva poze și completează raportul medical cât femeia se îmbracă. Durează. Are o rochie galbenă cu mulţi nasturi, iar ea nu se grăbește să-i încheie. 

— Aţi mai avut cazuri în familie? o întreabă cu ochii în ecranul calculatorului. 

— Bunica din partea mamei. A avut o pasăre albă. 

Și-o amintește întinsă în pat, roasă toată pe interior ca o pâine scobită. Dinăuntrul ei se auzea cum pasărea căuta cu ciocul după ultimele fărâme de carne. Bunica se văicărea mereu de viaţa ei chinuită, fusese urâcioasă și zgârcită, dar păsărea ei nu dusese nicicând lipsă de hrană. Sunetul ghearelor râcâind pe oase reverbera prin coaja subţire de trup și, spre final, i-a văzut forma aripilor conturându-se prin pieptul bunicii. Pasărea se zbătea înnebunită căutând o ieșire. Femeia, atunci copilă, a văzut cum, cu ultimele puteri, pasărea și-a făcut loc printre buze și a zburat ca eliberată dintr-o colivie. Era albă ca o spumă și s-a topit în aer. 

— Ar mai fi un unchi cu o caracatiţă, își amintește femeia. 

La început nici nu și-a dat seama că o are, nu-i plăcuse niciodată apa. Se temea de înec, așa că evita ștrandurile și mersul la mare. Nu știa cum se pricopsise cu ea. Bănuia că o luase de la soție. Ea era lipoveancă, la ei în familie aveau toți caracatițe. Unchiul era deja om în toată firea când soția l-a învățat să înoate și apoi nu s-a mai oprit. Își începeau zilele mergând împreună la bazin, iar mai târziu au participat și la competiții. Petreceau atâta timp în apă că pielea lor era permanent zbârcită. N-a fost o surpriză când au început să facă și scufundări. Caracatițele gigantice nu puteau fi controlate, simțeau nevoia să intre în ape tot mai adânci. 

— Și o verișoară prin alianță, ea a avut un șoarece. Îi mișuna prin corp, noaptea o înnebunea ronțăind-o. A scăpat de el doar cu otravă. De alte rude nu știu. Ori n-au avut, ori n-au spus. Știți cum e, nu toți vorbesc despre ce-i roade. 

— Deocamdată nu e cazul să vă faceți griji. Reveniți peste șase luni și vedem cum evoluează până atunci. O să ținem oul sub observație și poate ne lămurim ce specie e. În orice caz, soluții există. Și, oricum, de cele mai multe ori nici nu eclozează. 

Abia afară, în picioare, sprijinită de peretele clinicii, femeia citește scrisoarea medicală și se uită la fotografiile mici, alb-negru. A plouat, străzile sunt pline de bălți, va face slalom pe tocuri. Va purta masca până ajunge acasă, deși acum nu mai e obligatorie. Pare mai tânără așa.