Prima întrebare la care am căutat răspuns este de ce a ales Cehov să urmeze medicina, iar răspunsul îl găsim într-o scrisoare adresată, la 39 de ani, doctorului Rossolimo: „În 1879 m-am înscris la facultatea de medicină a Universității din Moscova. Pe atunci aveam o noțiune destul de vagă despre facultăți și nu-mi aduc aminte ce motive m-au îndemnat să aleg facultatea de medicină, dar mai târziu nu mi-a părut rău că am ales-o*”.

Nevoit să își ajute familia sarăcită de falimentul tatălui, Cehov începe să publice povestiri în reviste literare încă din primul an de facultate, ocupație care a căpătat în câțiva ani un caracter permanent. Din acel moment, el își va împarți viața între literatură și medicină, fără ca cele două ocupații să rămână străine una de cealaltă: „Fără îndoială că preocuparea mea permanentă pentru științele medicale a avut o mare influență asupra activității mele literare. Ea mi-a lărgit considerabil câmpul de observație și mi-a îmbogățit cunoștințele, a căror adevărată valoare pentru mine, ca scriitor, n-o poate înțelege decât acela care e, el însuși, medic.” Cum spune chiar el, în povestirile lui, „elementele artistice sunt amestecate cu cele medicale”, iar faptul că e medic îl face dator să motiveze cazurile medicale, ceea ce nu e rău deloc: „Cucoanele spun că am descris exact nașterea”, se entuziasmează.

Una peste alta, medicina și literatura fac casă bună la Cehov, și chiar și atunci când e chinuit de gândul că scrie pentru bani și că ocupația de scriitor îi pare vrednică de dispreț, e bucuros că are și meseria de medic pe care, orice s-ar zice, o practică, și nu pentru bani: „Pentru medicină nu-s destul de arghirofil, iar pentru literatură n-am destulă pasiune”, răspundea el unui prieten care-l dojenea că s-a lenevit. Visează să se retragă la țară, să practice medicina și să citească romane.

Cum se raportează ceilalți colegi de breaslă la Cehov? „Confrații mei doctori oftează când mă întâlnesc, aduc vorba despre literatură și mă asigură că s-au săturat de medicină…”, scrie în 1886, iar câțiva ani mai apoi, într-o scrisoare adresată fratelui sau, copiază telegramele primite, în care scrie așa: „Colegii medici, participanți la congresul VIII Pirigov al medicilor ruși, care au asistat astăzi la spectacolul «Unchiul Vanea» de la Teatrul de Artă, trimit mult iubitului autor și scumpului lor confrate expresia adâncului lor respect și urări de sănătate. Urmează semnaturile’’.

De partea cealaltă, Cehov nu se ferește să se intereseze de sănătatea colegilor lui scriitori sau să le dea sfaturi medicale: „Fumați mai puțin, renunțați la cvas și la bere, evitați fumoarele, îmbrăcați-vă mai călduros pe vreme umedă, nu citiți cu glas tare și nu umblați atât de repede cum vă e obiceiul. Aceste mărunte măsuri de prevedere stânjenesc și enervează aproape tot atât cât și bronșita, dar ce e de făcut?” Însă toate au o limită și, de exemplu, poetul Palmin, prevăzător, de câte ori merge în vizită, îi cere promisiunea că n-o să-l doftoricească.

Epidemia de holeră

Am putea să ne întrebăm apoi ce fel de doctor era Cehov, cum înțelegea să se ocupe de bolnavi sau să vedem ce gânduri despre lume se nășteau din experiența vieții de medic. Ca răspuns la toate acestea, nimic nu-i mai potrivit decât o scrisoare întocmită în vremea unei epidemii de holeră:

Cehov către A.S. Suvorin

16 august 1892, Melihovo

„…Iată-mă teafăr și nevătămat. Am avut o vară minunată, caldă, uscată și îmbelșugată în roade pământești. Însă, începând din iulie, tot farmecul ei a fost distrus de veștile cu privire la holeră. Pe vremea când mă invitai, în scrisorile dumitale, să vin când la Viena, când la Abazzia, eu eram medic de circumscripție al zemstvei Serpuhov, apucasem holera de coadă și organizam în viteză noua circumscripție, care cuprinde 25 de sate, 4 fabrici și o mănăstire. Dimineața am primirea bolnavilor, apoi alerg pe drumuri; alerg, țin conferințe pecenegilor, îi doftoresc, îmi ies din fire și, cum zemstva nu mi-a dat nicio copeică pentru organizarea punctelor sanitare, cerșesc pe la oamenii cu dare de mână ba una, ba alta. S-a dovedit că sunt un cerșetor de primă clasă. Datorită elocinței mele cerșetorești, circumscripția mea are în prezent două barăci admirabile, utilate cu tot ce trebuie, și cinci nu tocmai admirabile, ba chiar sărăcăcioase. Am scutit zemstva până și de cheltuieli pentru dezinfectare, cerșind fabricanților var, piatră vânătă și alte porcării urât mirositoare pentru toate cele 25 de sate ale mele.

Mi-e sufletul obosit. Sunt plictisit. Să nu-ți mai aparții, să nu te gândești decât la diaree, să tresari noaptea la fiecare lătrat de câine și la fiecare bătaie în poartă (oare nu cumva a venit cineva după mine?), să umbli cu niște mârțoage pe drumuri necunoscute, să ții lecții numai despre holeră și să aștepți numai holeră, iar în același timp să fii cu totul indiferent față de boală și de oamenii pe care-i slujești – lucrul acesta, dragă domnule, e un ghiveci de pe urmă căruia nu te poți aștepta la nimic bun.

Holera a ajuns la Moscova și în județul Moscova. O așteptăm și aici din oră în oră. Judecând după evoluția ei în capitală, putem presupune că a început să dea îndărăt și că „virgula” și-a pierdut din virulență…

Medicii și, în general, intelectualii au făcut adevărate minuni la Nijni. Tremuram de entuziasm citind dările de seamă despre holeră. În vremurile cele bune de demult, când oamenii se îmbolnăveau și mureau cu miile, nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că succesele uimitoare ce se săvârșesc acum sub ochii noștri ar fi cu putință. Păcat că nu ești medic ca să împărtășești cu mine satisfacția pe care o simt, să-ți dai seama, să recunoști și să prețuiești tot ce se face. Despre lucrurile acestea nu se poate vorbi numai în câteva cuvinte.

Metoda de a trata holera îi cere medicului, înainte de toate, răbdare: îi cere, adică, să rezerve fiecărui bolnav câte 5–10 ore, ba chiar și mai mult. Cum am de gând să folosesc metoda lui Cantani – clisme cu tanin și injecții subcutanate cu o soluție de sare de bucătărie –, situația mea va fi dintre cele mai idioate. În timp ce mă voi ocupa de un bolnav, se vor îmbolnăvi și vor muri alți zece. Nu uita că am în grija mea 25 de sate și că sunt singur, dacă nu-l pun la socoteală pe felcer, care mi se adresează cu „înălțimea voastră”, se jenează să fumeze de față cu mine și nu face un pas fără mine. Dacă vor fi numai cazuri izolate, voi ști să fiu stăpân pe situație, dar dacă epidemia va ajunge fie și numai la cinci cazuri pe zi, atunci o să mă enervez doar, o să obosesc și o să mă simt vinovat.

Se înțelege că nici n-am timp să mă gândesc la literatură. Nu scriu nimic. Ca să-mi păstrez o cât de mică libertate de acțiune, am refuzat orice remunerație, așa că n-am un ban…

Când vei afla din ziare că s-a terminat cu holera, va fi un semn că m-am apucat din nou de scris. Dar cât timp sunt în slujba zemstvei, să nu mă consideri scriitor. Nu e bine să alegi după doi iepuri deodată.

În momentul de față, vecinul meu, contele Orlov-Davidov, proprietarul vestitei „Otrada”, e la Biaritz, a fugit de holeră. Pentru combaterea epidemiei, a dat doctorului său numai 500 de ruble. Sora lui, contesă și ea, care își are domiciliul în circumscripția mea, s-a purtat cu mine, când m-am dus să discut cu ea ridicarea unei barăci pentru muncitorii ei, cum te porți cu un argat în căutare de lucru. M-am simțit umilit și am mințit-o spunându-i că sunt bogat…

Popa de-aici, un om minunat, văduv cu copii nelegitimi, vine de multe ori la mine și totdeauna stă mult.

Scrie-mi, te rog, altfel e jale.

Al dumitale,

A. Cehov”

După cum înțelegem din cele de mai sus, prin ochelarii de medic ai lui Cehov se văd nu numai deranjamentele organice induse de boală, ci și toată țesătura socială care învăluie atât pe bolnav, cât și pe medic. În același registru, într-o scrisoare din 1897, scrie: „În spitalele orășenești din Moscova își caută de sănătate mai ales cei nevoiași, care, după ce ies din spital, se îmbolnăvesc din nou și mor, pentru că îmbrăcămintea lor nu e destul de călduroasă ca să poată rezista la geruri și umezeală. Copiii istoviți de boală și cei ieșiți din spitale mor din aceeași cauză.” Ce-i de făcut? „Bineînțeles că n-o să rezolv eu problema copiilor. Nu știu ce ar trebui să se facă. Totuși, cred că sistemul binefacerilor și al soldurilor rămase din sumele alocate închisorilor nu poate rezolva nimic. După mine, nu e cuminte ca această problemă să depindă de binefaceri, care în Rusia au un caracter întâmplător, și de solduri inexistente; aș prefera visteria statului…”

Cehov este bolnav de tânăr

Din 44 de ani de viață, 14 și-i petrece suferind de tuberculoză pulmonară, care-l slăbește și-l împiedică să trăiască cum vrea. „Cât a fost timp frumos, m-am simțit bine. Acum însă plouă, cerul e mohorât și iarăși mă zgârie în gât, și iarăși s-au arătat urme de sânge.” Știe că este incurabil. „Am avut o hemoptizie și acum sunt slăbit și furios, stau tot timpul cu comprese calde la coaste, iau creuzot și alte fleacuri.” Boala se agravează, iar în 1897, medicii îi interzic să mai practice medicina. „Bacilii își fac de cap și mereu îmi vine să-mi laș căpușorul pe pernă”. Profesorul Ostroumov îi găsește plămânul drept distrus, pe deasupra are și emfizem, și pleurezie etc. Cu toate acestea, împotriva sfaturilor celor apropiați, în 1900 hotărăște să plece la 12.000 de km de Moscova, pentru aproape 4 luni de voiaj în Sahalin, insula deportaților, să documenteze viața condamnaților de acolo, cu gândul să prezinte mai apoi rezultatele membrilor facultății de medicină.

În ultima scrisoare, trimisă cu puțin timp înaintea morții, îi scrie unui confrate: „…am o astmă de-mi vine să-mi iau lumea în cap și sunt momente când pierd orice curaj. Până acum am slăbit cu 15 funturi**.”

Autorul „Salonului nr. 6” a fost mutat din salonul nr. 16 în salonul nr. 14.
„N-am poftă de mâncare, și tocmai astăzi, când aveam plăcintă! Dar nu-i nimic.”