Efectuarea unui stagiu în altă ţară este, în primul rând, un prilej de autodescoperire. Un mediu profesional dar și socio-cultural nou, care testează disponibilitatea fiecăruia de a se adapta, de a înţelege și, de ce nu, de a își însuși un fel de a trăi diferit. Experienţa mea în acest sens a constat în două stagii de Neurologie, ambele efectuate în Île de France.

Din dorinţa de a mă supraspecializa în patologia sistemului nervos periferic, am ales un prim stagiu în cadrul unui serviciu axat strict pe afecţiunile neuromusculare, la spitalul APHP Raymond-Poincaré din Garches. Acolo am reușit să îmi însușesc tehnica electroneuromiografiei și să particip la diagnosticarea și gestionarea pacienţilor cu boli musculare. Ulterior, am lucrat în Centre Hospitalier de Versailles, într-un serviciu de neurologie generală, dar cu accent pe neurologia vasculară.

Lucruri care trebuie știute

Există anumite particularităţi organizatorice pe care orice medic rezident care își dorește să efectueze un stagiu în Franţa trebuie să le cunoască.

Medicii rezidenţi schimbă spitalul/secţia în care lucrează o dată la șase luni. Astfel, în patru ani de Neurologie (atât durează pregătirea la ei), vor fi experimentat opt echipe diferite, vor fi văzut patologie diversă, practicată la rang de supraspecializare. Deși este ușor anevoios, acest proces asigură atât o uniformizare a nivelului mediu de pregătire, cât și posibilitatea de a vedea toate ramurile Neurologiei și de a o alege pe cea mai potrivită pentru tine. Un alt avantaj este reţeaua de cunoștinţe pe care o dobândești la finalul rezidenţiatului, extrem de valoroasă atunci când te afli în impas diagnostic, terapeutic etc.

Modul de lucru în spital este complet diferit de România. Se lucrează, în medie, de la 9:00 la 18:00, cu o pauză de masă la prânz, însă majoritatea colegilor stau mai mult în spital. În centrele unde am lucrat, există o organizare în spiritul „filtrelor de eroare”. Pacientul este văzut de asistentă, de student, apoi de rezident, de medicul specialist și, în unele cazuri, de profesorul universitar sau de șeful de secţie. Cheia din acest lanţ este medicul rezident, care, în funcţie de anul de rezidenţiat, este aproape autonom și cere ajutorul atunci când este depășit de situaţie. Acest proces este menit să elimine greșelile și să ofere timp pentru partea didactică. De asemenea, pe tot parcursul stagiului se fac rotaţii între medicii rezidenţi, așa încât fiecare să fi lucrat cu fiecare medic de pe secţie sau în fiecare sub-serviciu al secţiei, după caz.

Opiniile au valoare medico-legală

Cultul „staffului” interdisciplinar este poate cel mai fascinant lucru pe care l-am întâlnit. Cu o frecvenţă stabilită de comun acord, se organizează întâlniri fizice sau online între specialiști din diverse specializări pentru a discuta cazurile dificile. Rezidenţii sunt încurajaţi să le prezinte și să participe la discuţii. Cel mai des am asistat la staffuri de neuro-radiologie, fie pentru IRM muscular whole-body, fie pentru patologie centrală inflamatorie sau patologie vasculară. Opiniile medicilor prezenţi au valoare medico-legală, în baza unui proces-verbal care se întocmește ulterior și atestă concluzia medicală.

Statutul medicului rezident străin este ușor diferit. Denumirea oficială este de FFI = Faisant fonction d’interne, adică „face funcţia unui intern”. Din experienţa mea, drepturile unui rezident străin sunt cam aceleași cu cele ale unui rezident francez: se participă la aceleași cursuri, se oferă același timp de studiu (o jumătate de zi pe săptămână) și există aceleași posibilităţi de formare în competenţe care la noi, uneori, sunt încadrate la cursuri postuniversitare. Dezavantajul major este remuneraţia lunară, fixă, echivalentă unui salariu de rezident francez an I. Gradul de discriminare este diferit de la caz la caz și influenţează fiecare persoană în mod diferit.

Rezidenţii francezi au întâietate

Alegerea unui stagiu revine în primul rând rezidenţilor francezi. Deși anumite secţii au posturi special alocate pentru FFI, majoritatea locurilor disponibile sunt cele pe care nu le-au ales rezidenţii francezi. Asta înseamnă că, de cele mai multe ori, deși se trimit mail­uri către șeful de secţie din timp, uneori confirmarea se primește cu două săptămâni înaintea începerii stagiului. Cu toate acestea, oamenii sunt înţelegători și unii dintre ei îţi oferă timpul de care ai nevoie pentru a te acomoda. De asemenea, există și centre universitare care sunt greu accesibile rezidenţilor străini, din aceleași motive.

Deși stagiile efectuate sunt echivalate, competenţele obţinute în Franţa nu sunt recunoscute în România. În 2022, m-am înscris la cursul de Neuroelectrofiziolgie (Diplôme Inter/Universitaire = DIU/DU), la Facultatea de Medicină ce aparţine de Sorbona, pe care l-am absolvit recent. Pentru toate aceste DU/DIU există un proces de aplicare și o programă de cursuri. Pentru mine, aceasta s-a desfășurat pe o perioadă de șapte luni și am avut cerinţa de a efectua 300 de ore de ENMG/EEG/potenţiale evocate într-un serviciu acreditat. Diploma obţinută îmi permite să practic aceste tehnici în Franţa, dar nu și în România. Cu toate acestea, eu am considerat că demersul mă va ajuta pe viitor.

Întrebările sunt încurajate

Diferenţele organizatorice dintre sistemul de sănătate din România și cel din Franţa sunt multe și impun un timp important pentru acomodare. De aceea, îi încurajez pe cei care vor să facă acest pas să fie îngăduitori cu ei înșiși și încrezători că va exista tot timpul cineva să le răspundă întrebărilor. În primele zile de stagiu, unul dintre medicii seniori mi-a spus că singurul lucru de neiertat este să nu întreb. În acest spirit, am remarcat că rareori am fost atenţionată pentru lipsa unei informaţii teoretice. De cele mai multe ori am fost apostrofată pentru că nu am întrebat pe cineva mai avizat ca mine.

În concluzie, contactul cu o ţară diferită și, implicit, cu un sistem de sănătate diferit este benefic pentru orice medic, indiferent de etapa profesională în care se află. Mai mult decât atât, tot procesul de adaptare aduce cu sine o raportare diferită la perspectivele profesionale și personale. În timpul rezidenţiatului se formează baza „instinctului medical”, el va dicta standardele la care vom lucra mai târziu, ca specialiști. De aceea, cred că această experienţă consolidează profesionalismul și standardizarea ulterioară a medicinei practicate de fiecare dintre noi.