Ne luptăm cu dușmani pe care mintea noastră ni-i creează și ne construim buncăre dinspre care nu-i mai zărim pe ceilalţi. Viaţa m-a aruncat mereu în arena unor astfel de consideraţii. Din pântece am simţit împunsăturile care m-au determinat să nu băltesc, ci, așa cum scriam în oracolul clasei a VIII-a, să înţeleg existenţa ca pe un zbucium. Zdruncin, zdrob și zbatere. Și printre acestea, câte un zâmbet, și iar zaiflâc.

        Tocmai mă sunase să mă întrebe de Sabrina. Nici nu străbătuse ceasornicul ora, și-mi apăru numele ei pe ecran. Abia îi auzeam vorbele: „Am căzut în faţa scării și mă doare foarte tare”. Am asigurat-o că în maximum trei ore ajungem de la Iași la Tecuci. Nu i-au mai ajuns la ureche aceste vorbe. Telefonul a sunat, vecinii au bătut la ușă și glasul lui Lili nu s-a mai auzit. Abia după ce am ajuns în faţa ușii și am lovit în ea, mai ceva ca într-o toacă de schit, s-a auzit un geamăt dindărătul ușii. Cu greu au pătruns la ea pompierii, după ce au spart ușa. Femeia pe care o știam, sprintenă și ageră la minte, care mă purtase în braţe în pruncie, zăcea de ore bune cu faţa în jos și scâncea de durere. Lovitura de la cap, braţul drept vineţiu și geamătul pe care l-a scos când am încercat s-o mobilizăm ne-au comunicat diagnosticul. Imaginea tărgii care ducea un trup chinuit mi-a readus în faţa ochilor momentele în care, pe aceeași ușă, străbunica, unchiul și bunica părăseau reci locuinţa.

        Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Pompierii și Ambulanţa au extras-o din ghearele morţii. Ceea ce avea să urmeze a fost pentru mine un șir de mirări. În Spitalul „Anton Cincu” din Tecuci nu mai pășisem de vreo cinci ani, de când fusesem invitat să susţin o prelegere la un eveniment. O secţie de ortopedie curată, personal amabil, kinetoterapeut și, peste toate, un doctor îndrăzneţ, care, de-o vreme, protezează pacienţi din zone diverse ale ţării. Nu știam că Programul Naţional de Ortopedie, ce asigură tratamente prin endoprotezare articulară unor pacienţi, cum a fost cazul mătușii mele, avea un braţ și în acest oraș din Ţara de Jos a Moldovei. Nu-mi închipuisem vreodată să văd în același salon, la Tecuci, doamne din Turnu Severin, Adjud sau Brăila. Și nu pentru că le-ar fi surprins vreun accident în zonă, ci fiindcă un om a format o echipă strașnică, într-un oraș care se zbate să-și regăsească înflorirea de odinioară.

               Ghemul nonagenar, căruia destinul i-a mai pus un obstacol în faţă, după numai două zile s-a verticalizat din nou și s-a repus în mișcare pe holurile secţiei. Mirat am fost, mirat sunt încă. Mirate au fost și colegele de salon, dar și doamnele asistente și infirmiere, care o numeau „eroină”. Lili, care la 25 septembrie înduioșase o scară întreagă, când pompierii o coborau pe targă înspre ambulanţă, revenea acasă, pe 12 octombrie, pe picioarele ei, glumind. Nu e cazul aici să analizez situaţia spitalului din Tecuci. Să sugerez cum ar putea deveni un centru zonal pentru tratamentul anumitor afecţiuni. Sau de ce s-a obturat latura din dreapta a vechii bijuterii arhitectonice prin amplasarea unor corpuri de clădire în care ar urma să funcţioneze Centrul de Primiri Urgenţe. Dar e cazul să citez vorbele mătușii mele, Lilioara, așa cum o alintam în copilărie, care le-a spus doamnelor infirmiere că toţi au „nota zece plus” pentru profesionalismul lor. Sunt critic și mă irită aspectele negative din sistemul sanitar, dar experienţa prin care am trecut m-a făcut să admir această echipă medicală tecuceană și să pomenesc o vorbă cunoscută: „Nasc și la Moldova oameni”.