În prezent, ea scrie și publică proză scurtă în diverse reviste de profil și are în lucru un nou roman. Ne-a trimis recent pentru rubrica „Doza de ficțiune” această proză scurtă: 

Piele de găină 

Halatul alb o îngrozea, ce bine că toată lumea se îmbrăca cu haine colorate și nenumărate modele, de îți era imposibil să apreciezi cine este medic de cine este asistentă sau infirmieră. Era una dintre acele femei ferm convinse că orice problemă trece cu antibiotic și ceai din plantele culese cu mâna sa pătată de timp și muncă, dar de o lună durerea nu o lăsase, chiar se amplificase oricâte bidoane cu ceai bea. A călcat în camera de gardă și pe suflet sceptică, cu bagajul pregătit în caz de orice. Asta nu înainte să se pregătească de vizita la Urgențe așa cum se cuvine. 

Nu voia să rămână prea mult în mirosul lent de moarte ce îi invada nările dinainte să intre în spitalul orășenesc. Însă o făcea, aștepta pe holuri de mai bine de două ore. Nu că nu o băgau în seamă, îi vorbeau cu „bre” și îi mai aduceau un pahar cu apă, însă era greu cu aparatura asta modernă și conectată la internet în comuna ei în care s-au ridicat două blocuri și acum i se zicea oraș. Trebuiau așteptate răspunsurile la investigații cu nume complicate și eprubete cu sânge. Îi rămânea doar să aștepte cu o umilință furibundă. 

Atunci când au trecut de la denumirea de „comună” la cea de „oraș” nu fusese de acord. Nici ea, nici babele cu care bârfea la un pahar de vin în poartă. Pe ele cine să le întrebe? Ziceau că tinerii au nevoie de un viitor, că o să moară comuna dacă nu se face așa, li se improvizase și un liceu, într-o casă veche, mare, cu etaj, chiar între cele două păcănele din sat. Singurele două cazinouri din oraș. Așa erau vremurile, iar mintea sa degradată de alcool și boli nu știa cum să se adapteze. De fapt nu știa multe, printre care nici medicină, însă asta nu o împiedica să aibă convingeri ferme nu doar despre medicii din ziua de astăzi care îi înlocuiseră pe adevărații medici bătrâni, dar cu experiență, ci și despre boli în general. 

— Nu se mai face școală ca pe vremuri! Ăștia noi nici nu știu să scrie fără calculatoarele acielea. Sunt vai de mama lor. 

— Da, fă, Leano. Cu 5G te omoară. Îl bagă în tine. Ce, pe vremea noastră erau atâtea boli? 

— Nu mai e 5G, fă, Aurico. A trecut aciela. Acum e cu eiaiul. 

— Cu ce, fă? 

— Eiai. O mașinărie pe calculatoarele acielea. Le spune ce să facă, iar ei fac. Ce mă doare șoldul, abia mișc piciorul de când am căzut de pe scară. 

— Poate l-ai rupt. Du-te acolea la spital. Da’ nu zi că ai căzut acu’ o lună, mai putincuță. Zi și tu ieri. 

— Da? Așa să fac? Hai că mă duc. Ce, din pensia mea nu plătesc și eu la sănătate? Las’ să am și eu parte de ceva, dacă tot plătesc. 

Mersese conștiincioasă cu o găina proaspăt tăiată și așteptă pe hol să fie preluată. Nu se cuvine să te prezinți la medic cu mâna goală. Din sacoșa cu imprimeul floral șters începea să se prelingă picuri decolorați de sânge. Carnea sacrificată ședea pe linoleumul verde al Camerei de Gardă, protejată de pelicula de plastic subțire și ruptă pe alocuri a sacoșei. Mirosul pielii lăsate fără pene se îmbiba de duhoarea bubelor purulente, de noroiul întărit, de medicamente și spirt. 

Balta de sânge se mărea, până când firișoare roșii au început să alunece la vale. De sub targa pe care aștepta conștiincioasă Leana până în holul principal se formase un pârâu timid, roșiatic. Sângele se mulă rapid pe talpa papucilor asistentelor venite de la țigară, ieșite din unitate fără a se obosi să-și protejeze încălțămintea, apoi purtat pe puținele secții ale spitalului orășenesc. Apoi pacienți cu cizme de cauciuc și bălegar vechi avură grijă să sece micul pârâu îndelung format, infirmiere ce plimbau după sine un mop obosit au împrăștiat definitiv sângele găinii în toată unitatea fără a-l curăța însă. La trei ore de când Leana puse pe sol sacoșa cu leșul găinii, spitalul se umplu de urme ale sacrificiului făcut și miros de carne râncedă. 

Rezultatele încă nu sosiseră. Leana tot pe targă mai adormea, se mai trezea de sforăiturile proprii. Durerea parcă trecuse, piciorul parcă se mișca. Parcă nu mai avea nici glezna așa umflată. Dar ce să facă acum? Bătuse atâta drum, sacrificase o găină, plătise și contribuția la sănătate în zadar? Se întoarse pe partea fără branulă și așteptă durerea să reapară. Dacă tot nu ar fi venit nu ar fi putut să se facă de rușine și să spună că pe ea, de fapt, nu o doare nimic. Ar fi mințit, așa cum se cuvine. 

Noaptea și-o petrecuse pe targă în Camera de Gardă, întinsă fără dureri, dormind profund cu găina moartă în pungă. Căldura toamnei blânde, lipsa aerului condiționat, Camera de Gardă improvizată într-o clădire veche cu găuri de ventilație acoperite de cuiburi de păsări, sângele încastrat pe pardoseala verde îl făcuseră pe tânărul medic ce sosise lângă Leana cu cearcăne negre să-și oprească în gât un ghem de vomă. Îi cercetă picioarele cu interes, se uită peste analize repetate, îi adresă întrebări. Nu găsise bube sau găuri, carne infectată sau orice ar fi putut elibera asemenea duhoare. După aproape o oră, extenuat de garda prelungită și orele prea multe de nesomn, se resemnă și-i dădu o rețetă. Ceva antiinflamatoare, câteva ore de kinetoterapie și Nurofen la nevoie. Medicul tânăr dădu să plece, însă Leana îl opri cu fața odihnită și mulțumită. 

— Domnule doctor, mulțumesc. Pentru dumneavoastră. 

Femeia dezlipește punga rămânând pe linoleum urme de plastic sechestrate în cheaguri de sânge. Duhoarea nu impresionă nările bătrânei, însă lovi fulgerător ființa obosită ce-și pierduse prea mulți ani din viață pentru o satisfacție ce întârzia să apară. Medicul se întoarse fără a o mai privi pe Leana, lăsând-o cu punga atârnând printre degetele noduroase, cu gura larg deschisă și ochii lăcrimând, trântind un mănunchi de foi pe biroul asistentelor ce-și savurau în relaxare cafeaua. 

— Cine mama mă-sii a lăsat-o pe femeia asta cu cadavrul ăsta în pungă?! 

Leana își retrase punga la piept, protejând-o cu ambele mâini, asemenea unei mame ce astupă urechile copilului în fața rafalelor de înjurături a unui oarecare. 

— Ăștia tineri, niște neciopliți.  

 Doza de ficțiune: „De căldură”, poezie de Gheorghe Varganici 

Doza de ficțiune: „despre nașteri succesive”, poezie de Simona Stapan 

Doza de ficțiune: „O reţetă”, poezie de Teodora Matei 

Doza de ficțiune: „dușmanul ești tu”, de Simona Stapan

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.