După mai bine de un an de la scandalul de la Spitalul Sf. Pantelimon, unde parte din personalul ATI a fost acuzat că ar fi precipitat moartea mai multor pacienți prin retragerea unor măsuri eroice de susținere a vieții, recent un caz diametral opus a șocat opinia publică din România. O femeie a murit, la scurt timp după naștere, în urma unui șoc hemoragic declanșat post-partum, adică la minute, ore după naștere, pentru că a refuzat intervenția chirurgicală de extirpare a uterului, care i-ar fi salvat viața. 
 

Ne uităm la spețe neconvergente, dar care au ceva în comun. Într-o instanță, medicii retrag o intervenție medicală sau chirurgicală (ca model de analiză). În cealaltă, medicii oferă, dar beneficiarul refuză. 
 

Ce-i lipsește unei judecăți care să conducă la o schimbare de paradigmă nu e doar temeiul sau judecata acestuia. Ne uităm periodic la ghiduri, proceduri, protocoale, ne uităm la lege, dar pare c-am ratat pădurea de copaci, și – risc o apreciere – ajungem să practicăm o medicină goală de suflet, dar plină de reguli.
 

Ce lipsește e o paradigmă coerentă a măsurilor în avans, a felului în care acestea sunt consfințite, transpuse în practică, dar și a nuanțelor pe care trebuie să le considerăm la astfel de măsuri. 
 

Bunăoară, dacă o persoană n-are specificat că nu dorește transfuzii, sau să fie intubată, ventilată mecanic sau hrănită parenteral, vom pleca de la premisa că ghidul spune, doctorul face. Dar dacă pacientul refuză din varii motive (confuzie, psihoză etc.), ne aflăm la răscruce de drumuri. 
 

La capătul celălalt, dacă avem specificat clar că din obiecții de conștiință, religie, practici personale etc. pacientul nu dorește fix aceleași lucruri, dar ulterior le solicită în actul medical, și-și dă acordul, deci consimte, cumva ne simțim mai ușurați, îndrituiți să performăm anumite manevre. 
 

Avem de-a face cu un bias cognitiv sistemic. E mult mai ușor să legitimăm acțiuni decât inacțiuni. E mult mai ușor, la nivelul rațiunii imediate, să creăm reguli despre ce facem, cum și când facem, mai degrabă decât reguli despre ce să nu facem, când să nu facem, dar mai ales cum să nu facem. 
 

Cea de-a doua variantă include „semafoare”. Nu treci pe roșu. Că de-aia avem semne de circulație. 
 

Problema e că la acest „roșu” avem excepția ambulanței, care are sirenă, girofar și care fix pe roșu trece ca să aducă pacientul mai aproape, mai repede, mai în timp la spital, cât să-i salveze viața. 
 

Suntem la un punct în medicină, și în medicina românească, în care suntem obligați să stăruim asupra acestui subiect. Consimțământul informat, măsurile în avans, reprezentarea personală, retragerea acestora, toate trebuie să devină o prioritate în dezbatere și în legiferare. Prin lipsa legiferării corecte, medicul este vulnerabil, pacientul este vulnerabil, principiile noastre sacrosancte și însuși jurământul nostru Hipocratic sunt periclitate. 
 

Cer, deci, atât Colegiului Medicilor din România, cât și forurilor profesionale de competență, să creăm acest val. Indolența, indiferența, dar mai ales nătângia legalistă ajung să facă victime. Și, oricare ar fi ele, că sunt în primul rând pacienți, dar în al doilea rând medici, instrumentul profesional tot la noi rămâne.