Am fost acolo atât în perioada de început, apoi la apogeul contractelor, când părea că perfuzia de bani va schimba fața medicinei românești. După care am fost acolo când a devenit evident că abilitatea managerială a României reale, nu cea povestită, e asimetrică, dar și că sunt locuri unde și dacă plouă cu bani n-o să se facă primăvară. Din miile de contracte, doar o fracție dintre ele aveau sens și-au ajuns la maturitate. 

Am fost acolo când, preventiv, opoziția a început să marteleze autoritatea guvernamentală privind randamentul cheltuirii mirabilei „finanțări europene”, după care am fost și martorul războiului și propagandei monstruoase împrejurul „calității” implementării acestui „plan”. Cei care taie panglici acum sunt cei care s-au asigurat că, de fapt, n-o să ne iasă schimbarea la față.

După toate lucrurile pe care le-am trăit, pot spune doar un singur lucru: proști am fost, dar nici nu ne-am deșteptat foarte mult. 

Fără doar și poate că România are nevoie de o infuzie dramatică de capital în infrastructură. Și fără doar și poate că acele peste jumătate din spitalele țării noastre care sunt de-a dreptul expirate ar trebui rase, dat cu spirt, și făcut altele în loc. 

Ce-am omis, ce nu ne pasă foarte mult, ce nu vom schimba prea curând e realitatea că oamenii tratează oameni, nu spitalele. E o sintagmă simplă pe care-o folosesc de peste un deceniu, și cam degeaba. Da, condițiile de lucru mizere, improprii, sărăcia și lipsa igienei se adaugă la o situație deja catastrofică în multe părți din România. Îmi pare însă că și mai rău e să construim veritabile mausolee sanitare în care să bată vântul, să cumpărăm scule pe care n-are cine să le opereze și, în timp ce ne fălim, ca țară, cu bagdadia de fapt nouă, să ne plece personalul. 

Personal care, trebuie spus, a avut mult de îndurat atât în pandemia de COVID, dar mai ales după. Medicina a redevenit „câmp tactic” și, rând pe rând, criză după criză, puterile au pictat în tușe groase o iluzie morbidă, că „în România mori cu zile”, că „în România doctorii omoară pacienți” și – mai apoi – că în România „doctorii au salarii nesimțite” și, drept urmare, ar trebui să le scurtăm din nas, din clonț, dacă se poate din pretenții. 

Ce știu românii, de fapt, de cât de rea (sau bună) e medicina pe care-o facem aici?…

Epoca marii mahmureli e un război de uzură. Principalii beneficiari ai acestei oboseli, apatii, indiferențe sunt unii care deja își fac planul cum să pună mâna pe carcasa sistemului public de sănătate. Sunt lucruri pe care noi, românii, încă n-am învățat să le ocrotim. 

Numai cine nu s-a îmbătat – la figurat – în ultimii ani cu PNRR va putea să rămână lucid în perioada care vine. Pentru că încă nu suntem la vârful furtunii care vine. Iar această furtună s-ar putea să măture laolaltă probleme, dar și lucrurile bune, bine făcute, după care bolnavul român să se trezească așijderea, cu pastile mai scumpe și cu buzunar găurit. 

Iar cei ce-am fost protagoniști ai acestei epoci să privim, încremeniți, cum tot ce-am construit, ce-am gândit că va ridica țara, că-i va da mai mult decât un spoi, că-i va da poate substanță, speranță, viitor, suntem doar menționați în treacăt ca fiind, de fapt, arhitecții distrugerii ei. Pentru că asta face orice escroc, mai întâi te convinge că cel dinaintea lui ți-a făcut rău, după care-ți vinde niște boabe fermecate de fasole.