N-ar trebui să mă mire, totuși. Societatea noastră, post-pandemie, e pulverizată. Ne-am împrăștiat prin diverse triburi. Caut uneori să văd dacă mai există vreo agendă comună, la care să pună umărul mai multe generații, bresle sau grupuri. S-ar putea să fie, dar mi-e greu să o văd. Combaterea adicțiilor, bunăoară, ar trebui să fie un scop strategic... 

În acel caz de la Floreasca, agentul fatalității, care a dus la moartea unui soț, al unui tată de doi copii mici, a fost fentanilul, un opioid sintetic. 

Se fac anul acesta trei ani de când chestiunea privind consumul de substanțe a fost discutată în CSAT – Consiliul Suprem de Apărare a Țării. 

Am fost delegat de ministrul Sănătății, la acea vreme, să fac parte din grupurile de discuții formate la Ministerul de Interne. Resimt o responsabilitate atât pentru pașii înainte, dar și un sentiment de eșec pentru pașii înapoi pe care i-am făcut între timp.

Nimeni nu vrea să fie Casandră. Le-am spus, la prima întâlnire în GLI (Grupul de Lucru Interinstituțional), că ne trebuie trei direcții clare, căci „consum de droguri” sună generic și, de fapt, e stigmatizant.

Am spus că vine, peste România, o epidemie de opioide sintetice. Dar și că practicile represive, punitive în lumea consumatorilor îi împinge în subteran, îi îndepărtează de serviciile și așa frugale, adeseori absente, dar și către procurarea de substanțe mai periculoase, unde raportul risc/recreație face demersul să merite (sic!) posibilitatea unui dosar penal. 
N-aveam în gând, dar e un subiect de reflecție mai nou, să pun în discuție și situația medicilor care trăiesc cu adicții sau – mai crucial – mor din cauza lor. Știm din diverse surse primare, dar și secundare, că medicii sunt în burnout, n-au o bună calitate a vieții și a muncii și sunt vulnerabili suplimentar la probleme de sănătate mintală. 

Toate aceste lucruri n-au voie să rămână o problemă de fundal. Trebuie, pentru că e al 13-lea ceas, să ne raliem în spatele unei idei comune, aceea că decesul cadrelor medicale, din cauză ocupațională și/sau psihiatrică, trebuie să înceteze. Și nu prin excluziune, cât prin incluzivitate, conștientizare și paliere de protecție a personalului. 

Or, pentru asta, primul lucru de făcut e să fim mai buni, mai empatici, mai puțin oportuniști cât privește dezbaterea unor astfel de cazuri. Altfel, fiecare moarte, de fapt, e în van, un punct de curiozitate, bârfa zilei și, mâine, nimic de fapt. 

Gândurile mele se îndreaptă către familia celui plecat atât ca medic psihiatru, cât și ca medic în primul rând. Nu-i un gest de complezență, e o recunoaștere dureroasă că n-am făcut, de această dată, destul pentru o persoană în suferință. 

Psihiatria l-a trădat, iar serviciile nu i-au fost de folos, ca de altfel nici rețeaua informală de egali. Iar asta ar trebui să ne fie învățătură de minte nouă tuturor.