O recenzie sistematică a schimbărilor, de-a lungul timpului, în mecanismele de salarizare a personalului medical depășește scopul acestui text. Am să spun, totuși, lucrurilor pe nume, astfel încât, dacă nu reușim să diluăm revolta, măcar să ducem dezbaterea mai departe. 

Din perspectiva responsabilității medicale și a protecției de care se bucură doctorul în actul medical, România e o țară profund înapoiată. Am ajuns să fugim, la propriu, de anumite acte medicale, dar și să diluăm puterea „parafei” pe care o avem. Suntem divizați în atitudini. Am ajuns și să practicăm strategia „transferului” de pacienți din centrele mici către cele mari la limita deferirii oricărei competențe, și asta de teama litigației. 

Sunt spitale întregi, în țară, care merg la nivel de avarie și care n-au încotro s-o ia, dincolo de scripta numărului de paturi, și asta pentru că doctorii n-au șanse să crească, profesional, în ele. 

Cârpim gărzi, cârpim acreditarea pe anumite specialități, și numai în sufletul unui medic tânăr de gardă în provincie nu vrei să fii, când știe ce resursă are de fapt la îndemână. 

Din acest punct de vedere, „criteriul de performanță” pare că ajunge să penalizeze doctorul care, la nivel de „profitabilitate”, nu aduce plus-valoare organizației din care face parte. Pe-o suveică a regresiei, absența performanței, atât managerial, cât și clinic, va duce la închiderea unor spitale din lipsă de atractivitate. 

Pe de altă parte, dacă iei partea plină a paharului, dintr-o distribuție tehnic indiferentă în sistem, injectăm mai multă resursă în acele zone care au bune practici, echipe funcționale, oameni care „trag și împing” de sistem, care cu ocazia asta sunt valorizați mai bine. 

Pericolul, așa cum îl văd eu, e mastodontul inerțial de management. Oamenii se vor replia destul de repede, vor exploata buclele birocratice, iar introducerea meritocrației sub formă de „răsplătirea performanței” ar putea să ducă la întărirea, și mai malign, a micilor fiefuri „feudale” în care, scriptic, „vodă-voievod” cu parafă va tăia și va spânzura (sic!) și mai abitir decât până acum. Asta, pentru că are la îndemână unealta silnică a blamului colegial, cum că Icsulescu nu și-a făcut „norma de performanță”. E o realitate psihologică de netăgăduit.

Singurul mod în care această schimbare poate funcționa e dacă vine în tandem cu demantelarea fiefurilor din spitale, introducerea corectă a digitalizării și monitorizarea cazuisticii, nu „cazuisticii lui Cutărică”. Vrem volume sau calitate? Vrem să ne luăm după ICM-uri sau după patologia de fond? După procentele de EEAM-uri? 

În România, experiența o dovedește din nou și din nou: Cutărică de obicei e i) domʼ profesor sau „Șeful”; ii) „pila cui trebuie de la partid” sau „protejatul lui ȘtimNoiCui care nu trebuie deranjat”; iii) băiatul care ne rezolvă prin firmele lui cu diverse. 

Și singura „performanță” e cât de îndărătnic e sistemul la schimbare.